Few thoughts about life of those suffering from cancer in Greece

Author: Rodica Socolov

Several months ago I was asked to write an article about a person who came down with cancer. Vladimir Ocazov was a vibrant man in the prime of life. But when he fell ill, little real help was available. His family was shocked, and his wife contacted me from Athens asking to expose the difficulties people suffering from cancer face in Greece.

I did as I promised, but in the end Greek newspaper with which I had a verbal agreement refused to publish the article. “Sorry, we have got lots of political issues”, I was told. Those who are interested, though, can read it among the articles posted below.

Today, I am returning to the same story. Without the proper help, Vladimir’s health has deteriorated. The situation has got very complicated—more so that the Ocazov family and I could have imagined several months ago.

From my earliest discussions with members of the family, I began to understand what it means to cross the border into a land where no-one can feel optimistic anymore. Even if you have a chance to recover from cancer, very often people around you do not believe it.

It is incredibly harsh to see that nice family, which I have met several years ago in Athens, in so much trouble. I always thought Greece was a perfect environment: warm and friendly, a place where you would never be left without attention and care. Unfortunately, it turned very differently for my friends, who are still struggling to discover the cause of cancer and the best way to defeat it.

The research for my article about gastric cancer in Greece proved difficult because little hard information is available. Neither the WHO nor other European organisations could tell me how severe the incidence of that kind of cancer is in Greece.

“The country does not have a national cancer register,” Manolis Paraskevas, the president of Kifisia branch of the Greek Anticancer Company, told me.

Does that mean that, except for the total number of deaths, the country keeps little information about cancer—such as whether the disease crops up more in certain areas or certain industries?

No officials at the Greek Ministry of Health were willing to comment. To discover why there is no national cancer registry in Greece, as there is in many other European countries, appeared an extremely difficult task.

Paris Kosmidis, ex-president of the European Anticancer organisation, also had no answer. He told me had tried to raise the issue many years ago. But all Greek governments since then have ignored the importance of creating such a database.

“Without a national cancer registry it is impossible to understand how big the problem is”, Dr Kosmidis told me.

With no firm information, the Ocazov family can only guess what happened to Vladimir. The cause might be the glue he inhaled at the shoe factory where he worked for four years.

“Who cares about us?” his wife, Katerina, asked. “One hand washes another.” Most likely they will never find out what caused Vladimir's illness.

The life of cancer patients in Greece is very difficult. Not only because they cannot find out what dangerous factors affected their health, but also because they cannot get appropriate treatment. And in some cases, the illness gets worse because of the incompetence and ignorance of doctors.

“Before you reach God you will be swallowed by Saints”, someone once told me. This expression describes Vladimir’s situation very well. It took him a great deal of time and effort to find out why he was feeling more and more tired. Since he first went to try to find out what was wrong with him, one doctor after another failed to take his condition seriously.

They just guessed as to what might be wrong. One doctor told Vladimir that he probably felt tired because he couldn’t adjust to the Greek climate. Another said he probably had a virus.

Several times, doctors rejected the Ocazovs’ request that an MRI—a magnetic resonance imaging scan—be done. And when they finally managed to persuade a doctor to do a least a CT scan, the technicians neglected to scan Vladimir’s stomach. “Everything is in order”, the Ocazovs were told.

But everything was not in order.

One morning soon afterward, Vladimir passed out. He was taken to the hospital, where a second CT scan showed the problem—he had cancer. His stomach was removed.

Unfortunately, the first operation was not performed correctly, and several other surgeries followed. Among them was one operation that was completely unexpected: an IV needle broke in Vladimir’s vein and had to be removed without anaesthetic because he was so weak. It was a battle for his life, and the doctor did a fine job correcting somebody else’s mistake.

As time wore on, the list of the hospitals Vladimir had visited for treatment grew long: Evangelismos, Ipokratous, Metropolitan, Erikos Dinan, Metaxa, Agia Olga. Katerina barely managed to cover the bills. She had to borrow money from the bank several times and ask relatives for help, as well.

Had doctors detected the cancer earlier, and had the first surgery been performed with more care, Vladimir would no doubt be in much better condition now. Instead, his health has declined badly. The oncologists stopped helping him several months ago, and Vladimir’s desire to live has been almost broken: too much pain, too much discouragement.

The problem is broader than just the doctors. People like Vladimir get tangled in an unfair fight for their lives also because the Greek National Health Service does not have enough programmes to combat cancer, conduct research and support those already affected.

There are very few charity organisations in Greece that are able to invest in such programmes. Political and economic chaos in the country leaves little hope that things will get better soon.

Shouldn't there be an end to the indifference and ignorance that the cancer patients face today?

Ποιος σκίασε την εικόνα του σωτήρα του έθνους;

autor: Rodica Socolov

Η προσωπικότητα του Mircea Snegur συνδεόταν από την αρχή με την εικόνα του σωτήρα του έθνους.

Το 1989 ο γενναίος ηγέτης υποσχέθηκε στην Γενική Συνέλευση του μολδαβικού λαού που οργανώθηκε στην κεντρική πλατιά του Κισινάου να τον οδηγεί σε μια καινούρια δημοκρατική πορεία.

Σε λίγα χρόνια η λαμπρή εικόνα του ηγέτη-σωτήρα σβήνει. Η θετική εικόνα του Mircea Snegur άρχισε να χαλάσει κάτω από την πίεση των κοινωνικών προβλημάτων, αλλά και λόγω πολλαπλών κριτικών από το μέρος των πολιτικών αντιπάλων του.

Το 1996 το κύριο χτύπημα πραγματοποιείται από την ομάδα του ανεξάρτητου υποψήφιου για την προεδρική θέση Petru Luchinschi, τότε ο πρόεδρος της Βουλής της ΔΜ.

Στο δεύτερο γύρο των προεδρικών εκλογών ο κόσμος βλέπει τις χειρότερες φωτογραφίες του Snegur. Ανάμεσά τις μια καρικατούρα στην οποία ο Mircea Snegur είναι ζωγραφισμένος δεμένος στην περίπου ίδια στολή την οποία φόρεσαν οι στρατιώτες του κόκκινου στρατού.

Η σημείωση κάτω από την εικόνα λέει: «εσύ, αγαπητέ, σε πόσα κόμματα ήσουν μέλος;».

Το πρωτότυπο της συγκεκριμένης καρικατούρας είναι ο πίνακας του Dmitrij Moor με τον τίτλο: «Εγγράφτηκες εθελοντή;» (Ρωσία, 1920).

Ο πίνακας του Moor έχει την ίδια ιδέα όπως πολλές άλλες πίνακες, που χρησιμοποιήθηκαν για την αποστράτευση του κοινού για διαφορετικούς λόγους, ιδιαίτερα κατά το πρώτο και το δεύτερο παγκόσμιους πολέμους.

Ο στόχος της δημοσιευμένης στην εφημερίδα Săptămâna καρικατούρας ήταν να σκιάσει την θετική εικόνα του πρώτου πρόεδρου της ΔΜ.

Ο Mircea Snegur χάνει την προεδρική θέση το 1996 και παρατείνεται από την πολιτική ζωή μετά από την ήττα του κόμματός του στις βουλευτικές εκλογές το 2001. Το κόμμα του δεν μπόρεσε να περάσει το εκλογικό μέτρο των 6%.

Little Note:

If you can help Vladimir Okazov

who has stomach cancer

(see the post below in Greek:

Μην αφήνετε τον καρκίνο στον παράδεισο

Don't allow the cancer in the heaven)

contact him on poyloy3@yahoo.com.

Don't hesitate even a minute!

You may write in Russian, Greek or English.

Help today!

Dear reader,

A whole month has passed with my note on the top of the blog. I have been busy, but the main reason for that was to attract better your attention to Vladimir's case, on fighting cancer and supporting people that have it. When I spoke to his wife, Katerina, a week ago she told me that so far nobody sent them even a small message. That’s a shame; people get so indifferent to each other. The most dangerous thing is to close your eyes to what’s going on around you.

I hope Vladimir and Katerina got at list one word of support during the week since I last heard from them.

Keep caring for the people around you.

Rodica

Μην αφήνετε τον καρκίνο στον παράδεισο

Don't allow the cancer in the heaven!

autor: Rodica Socolov

Η είδηση ότι ο άνδρας της ο Βλαδίμηρος μπορεί να έχει καρκίνο χτύπησε βαριά τις ελπίδες της Κατερίνας Οκαζοπούλου για μια ζωή γεμάτη ομορφιά και αγάπη. Η Κατερίνα δεν περίμενε καθόλου να ακούσει τέτοια είδηση που της φάνηκε άδικη.

Στην οικογένεια της πήγαιναν όλα καλά από τότε που αποφάσισε να μετακινηθεί στην Ελλάδα λόγω ελληνικής καταγωγής. Είχε δουλειά, κατάλληλο σχολείο για τον γιο της, ελληνική ιθαγένεια, σπίτι, Όλα. Μόνο που ο Βλαδίμηρος αισθανόταν πολύ κουρασμένος και έλεγε ότι κάποιες φορές του φαίνονται όλα μαύρα μπροστά στα μάτια του.

Θα μπορούσε η αιτία να ήταν η δουλειά; Εργαζόταν πάνω από τέσσερα χρόνια σε ένα εργοστάσιο ενδυμάτων. Οι ώρες εργασίας πολλές με υπερωρίες. Αυτή όμως ήταν η μοναδική μόνιμη δουλεία που μπόρεσε να βρει.

Αρχικά οι γιατροί νόμισαν ότι ο Βλαδίμηρος δυσκολεύεται να προσαρμοστεί στο καινούριο περιβάλλον. Μετά έλεγαν ότι ήταν ίωση. Η Κατερίνα επέμενε σε νέες εξετάσεις μέχρι μια μέρα ένας γιατρός να της πει θυμωμένος: «Δεν ξέρω. Μπορεί να έχει καρκίνο. Μπορεί να είναι ήδη αργά».

Ένα πρωί ο Βλαδίμηρος έχασε τις αισθήσεις. Φοβήθηκαν πάρα πολύ. ο Βλαδίμηρος, ένας εύσωμος άνδρας σαραντάρης, ποτέ δεν ήταν άρρωστος. Ήταν η πρώτη φορά που οι δικοί του τον είδαν σε τέτοια κατάσταση.

Ακολούθησαν ημέρες αγωνίας. Η σκληρή είδηση τους χτύπησε τόσο δυνατά, που δεν τους ένοιαζε τίποτα άλλο, παρά να μάθουν τι ακριβώς έχει. Τελικά το έμαθαν: ο Βλαδίμηρος έχει καρκίνο στο στομάχι.

Χωρίς καμία καθυστέρηση η Κατερίνα ζήτησε από την τράπεζα ακόμα ένα δάνειο για να μπορέσουν να πληρώσουν για θεραπεία. Σε λίγες ημέρες του αφαίρεσαν το στομάχι. Οι εμετοί όμως συνεχίζονταν. Σε λίγους μήνες ο Βλαδίμηρος μπήκε ξανά στο χειρουργείο. Μετά έγιναν και άλλες εγχειρήσεις. Από τον Νοέμβριο του 2007 και μέχρι τον Απρίλιο του 2008 έχασε περίπου 40 κιλά, από 97.

«Όταν στο σπίτι σου έρχεται τέτοιο βάσανο, όπως είναι ο καρκίνος, υποφέρει όλη την οικογένεια σου», λέει η Κατερίνα προσθέτοντας: «Εμείς όμως είχαμε να περάσουμε και τα επιπρόσθετα. Πάνω από όλα όμως μας ενοχλεί ότι το δημόσιο σύστημα υγείας στην Ελλάδα έχει τόσες πολλές ελλείψεις.


Τα πράγματα δεν είναι οργανωμένα, υπάρχει και πάρα πολύ γραφειοκρατία που σε κάνει να αισθάνεσαι ότι κανείς δεν νοιάζεται για εσένα. Αν δεν είχαμε κοντά μας καλούς ανθρώπους δεν ξέρω πώς θα αντέξαμε όλα αυτά που περάσαμε».

Κατά την γνώμη του Παρι Κοσμίδη, πρώην πρόεδρου της Ευρωπαϊκής Οργάνωσης των Γιατρών Ογκολόγων, διευθυντή της Β’ Παθολογικής-Ογκολογικής Κλινικής του Νοσοκομείου Υγεία, παρόλο που οι Έλληνες ογκολόγοι έχουν πολύ υψηλό επίπεδο γνώσεων και μπορούν να προσφέρουν πολύ υψηλού επιπέδου ογκολογικές υπηρεσίες η καταπολέμηση του καρκίνου στην Ελλάδα δεν είναι σε επίπεδο τόσο ψηλό όπως σε άλλες χώρες.



Στην χώρα δεν υπάρχει ακόμα ένα εθνικό ίδρυμα ερευνών κατά του καρκίνου, αλλά οι έρευνες που πραγματοποιούνται βασίζονται κυρίως σε προσωπικές πρωτοβουλίες και χρηματοδοτούνται από κυρίως φαρμακευτικές εταιρίες.

Η Ελλάδα θα έπρεπε επίσης να έχει ένα εθνικό βιβλίο καταγραφής του αριθμού των φορέων αυτής της πολύ περίπλοκης νόσου. Χωρίς αυτό οι ογκολόγοι δεν μπορούν να κατανοούν την ακριβή έκταση του προβλήματος για να πάρουν τα απαραίτητα μέτρα πρόληψης, διάγνωσης και θεραπείας. Για την λύση όλων αυτών των προβλημάτων απαιτείται η πολιτική βούληση, θεωρεί ο Πάρις Κοσμίδης.

Είναι η αλήθεια ότι η δημοσίευση πολύ σημαντικών κλινικών εργασιών των ογκολόγων από την Ελλάδα είχαν αναγνωριστεί διεθνώς. Πριν από δέκα χρόνια οι μέλη της Εταιρίας των Ογκολόγων, που ιδρύθηκε με την πρωτοβουλία των ογκολόγων που γύρισαν στην Ελλάδα από το εξωτερικό από την δεκαετία του 80, κατάφεραν να πείσουν την κυβέρνηση να αναγνωρίσει την ειδικότητα Ιατρική Ογκολογία για να υπάρχουν αρκετοί παθολόγοι-ογκολόγοι στα ελληνικά νοσοκομεία.

Είναι αυτό αρκετό όταν από το καρκίνο υποφέρουν τόσοι πολύ άνθρωποι; Κατά την γνώμη της Κατερίνας Οκαζοπούλου, σήμερα στην Ελλάδα οι ασθενείς με καρκίνο χρειάζονται περισσότερη στήριξη.

Προσπαθήσαμε να ενθαρρύνουμε και την λειτουργία των ομάδων συνηγόρων των ασθενών για να τους ενημερώνουμε για τις τελευταίες εξελίξεις του καρκίνου, για τις τελευταίες προοπτικές θεραπείας και καινούρια φάρμακα, αποκαλύπτει ο Πάρις Κοσμίδης.

Σύμφωνα με το Διεθνές Πρακτορείο Ερευνών του Καρκίνου, 80 τις εκατό των καρκίνων άμεσα ή έμμεσα έχουν σχέση με τους περιβαλλοντικούς παράγοντες και για αυτόν τον λόγο είναι δυνατή η πρόληψη. Για πρόληψη σημαντικό ρόλο μπορεί να παίζει η επιδημιολογία. Εξαιρετικά χρήσιμες για τις διεθνές ερευνητικές προσπάθειες είναι και οι γεωγραφικές αποκλείσεις στην εμφάνιση του καρκίνου.

Στις αρχές του Αυγούστου η Cancer Research UK ανακοίνωσε ότι μια έρευνα που πραγματοποιήθηκε στην Ιαπωνία απόδειξε ότι η καταπολέμηση της μόλυνσης του πυλωρού στο στομάχι ενός ατόμου που ήδη χειρουργήθηκε για την αφαίρεση του καρκίνου αποτελεί έναν βασικό παράγοντα για την μείωση του ρυθμού ανάπτυξης άλλων ειδών καρκίνων στο στομάχι του.

Παρ’ όλες τις προσπάθειες των γιατρών η θεραπεία αυτού του είδος του καρκίνου παραμένει ακόμα δύσκολη. Ο καρκίνος του στομάχου, σε σύγκριση με άλλα περίπου 200 είδη της ασθένειας, αποδεικνύεται να έχει αρκετά θανατηφόρο χαρακτήρα, λόγο της πολύ περιορισμένης δυνατότητας για την διάγνωση του στα αρχικά στάδια, στα οποία η αρρώστια δεν δημιουργεί συμπτώματα.

Μερικές ελπίδες για έναν έγκαιρο εντοπισμό του καρκίνου εξέφρασαν πρόσφατα οι αμερικανοί ερευνητές. Αυτό κυρίως αφορά τους γεννητικούς παράγοντες που επίσης θεωρούνται υπεύθυνοι για την δημιουργία του καρκίνου.

Η Κατερίνα και ο Βλαδίμηρος συνεχίσουν τον αγώνα τους στην καταπολέμηση του καρκίνου. Έχασαν πολύ χρόνο, αλλά προσπαθούν να μην ζουν μόνο με φόβο. Όταν αισθάνεται καλύτερα ο Βλαδίμηρος πηγαίνει στην θάλασσα. Προσπαθεί να ξεπεράσει την αρρώστια του και διαβάζοντας. Πιστεύει ότι οι πραγματικές αξίες παραμένουν ανεπηρέαστες από το χρόνο.



Πόσο πολύ θα ήθελε η ομορφιά θα σώσει τον κόσμο, όπως κάποτε πίστευε ο Ντοστογιέφσκι. Δεν έκανε καμία κρίμα για να έχει τέτοια τιμωρία. Αντίθετα ακολούθησε μια πραγματική αγάπη απέναντι στην γυναίκα και στο παιδί του οι οποίοι είχαν ένα ωραίο όραμα για την ζωή.

«Ο καρκίνος υπάρχει και στον παράδεισο», λέει ο Πάρις Κοσμήδης, συμπληρώνοντας ότι «όταν υπάρχει μια μικρή υποψία απαραίτητα είναι να ζητήσουμε την γνώμη του ογκολόγου, αν και στο τέλος μπορεί να αποδεχθεί για καλή μας τύχη ότι δεν είναι καρκίνος». Δηλαδή αν τον βρίσκεις έγκυρα γίνεσαι τελείως καλά, αρκεί να απευθυνθείς σε κατάλληλη στιγμή και σε κατάλληλο ιατρό.

Ο Πάρις Κοσμήδης όπως και οι άλλοι ογκολόγοι με τους οποίους μίλησα είναι σίγουρος ότι η Ελλάδα μπορεί να κάνει περισσότερα πράγματα για την καταπολέμηση του καρκίνου, αλλά δυσκολεύεται να πει πόσο χρόνο μπορεί να περάσει για να υπάρξει στην Ελλάδα μια πολιτική βούληση.

O „Săptămână” fără aventuri

autor: Rodica Socolov

Interviu cu Viorel Mihail, redactorul ziarului „Săptămâna”

Copie de pe original: Nr. 25, 20-06-08

Î: Dle Mihail, când şi în ce condiţii a fost înfiinţat ziarul dumneavoastră?

R: Cum a da târgul şi norocul. Ne-am înfiinţat în 1992. Primul număr a apărut în Noiembrie.

Î: De ce v-aţi apucat să faceţi un ziar?

R: Dintr-un simplu considerent. Noi eram o echipă care am muncit împreună de mai mulţi ani. Nucleul s-a format de prin anii 1970-1980. Am lucrat în diferite redacţii sub conducerea altor redactori. Când au venit timpurile astea de democraţie am zis că ar fi păcat să nu devenim stăpâni la noi acasă. Aveam o comuniune de idei şi nu ne prea convenea situaţia să ne dicteze cineva ceva. Fiecare redacţie îşi are o linie a ei şi noi o vedeam în felul nostru.

Î: Majoritatea colectivului a venit de la un ziar sau de la mai multe ziare?

R: Colectivul ziarului s-a înfiripat în anii 1978-1979. Nucleul s-a format la „Tinerimea Moldovei”. Înainte de a înfiinţa ziarul am lucrat împreună în diferite redacţii. De la „Literatura şi arta” am plecat deoarece era vorba că redactorul Nicolae Dabija pleacă pentru a fi vice-ministru. Nu aveam nimic împotriva lui, dar, pur şi simplu, nu aveam tangenţe.

Î: V-a venit ideea să faceţi un ziar aparte.

R: Şi l-am făcut în anul 1992.

Î: Pentru cine trebuia să fie acest ziar?

R: În primul rând pentru cititori. La noi ziarele nu se fac pentru cititori. Hai să analizăm publicaţiile care erau pe atunci. Toate aveau o linie ideologică atât de pronunţată. Ziar pentru cititori a fost „Literatura şi arta”, când a atins tirajul de 180 de mii de exemplare, redactor Nicolae Dabija. Ziar pentru cititori a fost „Tinerimea Moldovei” pe timpul lui Pavel Cristea, când tirajul a atins cifra de 165 de mii de exemplare. Cea mai citită revistă a fost „Femeia Moldovei”, care într-un timp a avut 340 de mii de abonaţi. E un fenomen care trebuie studiat. Ce miracol a condus la abonarea celor 340 de mii de persoane şi de ce revista „Moldova”, care avea jurnalişti calificaţi, a avut doar un tiraj de 80 de mii? În primul rând, cred că s-a găsit o posibilitate să se ajungă la cititor. Vreau să spun că ne-a ajutat mult faptul că am început să facem un ziar pentru cititori, transformând gazeta în marfă. Dădeam publicului ce ne cerea.

Î: Cum aţi reuşit să transformaţi ziarul în marfă?

R: Doar pentru că cunoşteam psihologia publicului. Trebuie să recunoaştem că la „Săptămâna” lucrează oameni deştepţi. Ne-am orientat repede. Cred că şi Dumnezeu a pus mâna. Noi nu ne-am dat seama de multe lucruri, dar parcă Dumnezeu ne-a ajutat. Dispăruse „Tânărul Leninist”, „Scânteia Leninistă”, revista „Noi”. Dispărute erau revistele pentru copii şi revistele pentru femei. Chiar şi revista de sfaturi practice „Fazenda”. În acest fel am ocupat nişa care s-a format.

Î: Cine a fondat ziarul „Săptămâna”?

R: Fondator a fost Fundaţia culturală „Basarabia”, care ne-a echipat cu tehnica necesară, dar... Se întâmplă nişte lucruri ciudate. Presa în toată lumea are fondatori, care asigură cu toate cele necesare colectivul redacţional. Colectivul redacţional este angajatul fondatorului, deci execută o comandă. La noi lucrurile stau altfel. Ziariştii sunt oameni săraci care nu au bani pentru a echipa o redacţie. Anume din acest motiv ziaristul este cel care e nevoit să caute un fondator. După ce s-a înfiinţat ziarul nostru, fondatorul lui a refuzat să-şi îndeplinească obligaţiunile luate anterior şi colectivul redacţiei a căutat singur resurse financiare pentru a acoperi toate cheltuielile. Presa de la noi din Moldova nu poate aduce profit. Un simplu motiv e economia ţării. O mare parte din cheltuieli presa şi le asumă din publicitate. Este efectivă publicitatea într-o economie care nu lucrează? Nu. Deci, publicitatea pentru noi nu este o soluţie.

Î: Apropo, cât spaţiu oferă pentru publicitate „Săptămâna”?

R: Chestiunile acestea sunt ocazionale.

Î: Nu colaboraţi cu agenţiile de publicitate?

R: Nu. Nici ele nu colaborează cu noi. Se vede că deocamdată aceasta-i o apă moartă.

Î: Care este raportul dintre interesul dumneavoastră economic şi cel social?

R: Care sunt interesele noastre economice? Avem nevoie ca această publicaţie să fie la autogestiune. Ziarul a pornit cu 80 de bani abonamentul pentru 6 luni. Am avut şi tirajul de 75 de mii de exemplare prin 1994-1995 datorită raportului dintre preţul unui abonament şi veniturile populaţiei din acea perioadă. Dacă preţul era de 14 lei omul se abona la „Săptămâna”. Dar când preţul „Săptămânei” a crescut de la 14 la 16 lei omul a încetat să se mai aboneze la „Săptămâna” din simplul motiv că şi-a zis „mai bine cu 16 lei cumpăr pe vară o pereche de sandale unui copil, decât să-i dau pe un abonament”. Cu 14 lei nu putea cumpăra. Aşa a scăzut abonarea atunci. Iar acum preţul unui abonament pe 6 luni este de 55 de lei. A ajuns de la 80 de bănuţi la 55 de lei pentru ca să putem să ne acoperim cheltuielile.

Î: „Săptămâna” funcţionează mai mult din banii acumulaţi din abonare?

R: Numai din abonare. Cheltuielile curente pentru electricitate, încălzire, etc. le acoperim din veniturile acumulate din publicitate. În rest mizăm pe costul abonamentului. Cu părere de rău nu avem o piaţă a presei. Între publicaţii nu există o concurenţă din simplul motiv că există partide, forţe politice, care finanţează presa. Ştiu ziare care oferă pe gratis 5-6 mii de abonamente. Partidul adună bani şi abonează. Eu nu pot să-mi permit aşa ceva. Ar fi mai rezonabil ca preţul unui abonament să nu fie de 55 de lei. Cu 32 de lei eu aş avea un tiraj de 50-60 de mii, dar nu-mi pot permite aşa ceva. Mizez numai pe forţele proprii, iar alţii pe stânga şi pe dreapta îşi permit să ofere câte 2-6 mii de abonamente pe gratis. Oamenii desigur au nevoie de o sursă de informare.

Î: Câte abonamente aveţi acum?

R: 20-22 de mii cu tot cu vânzarea cu amănuntul.

Î: Dacă să le spunem lucrurilor pe nume şi „Săptămâna” a trecut printr-o perioadă când se vorbea că e finanţată de preşedintele Lucinschi. Pentru mulţi a fost greu de explicat cum a putut un ziar atât de independent, cu tiraj mare şi un cerc de cititori larg, să-şi schimbe politica?

R: Dacă ar fi fost aşa. În toate perioadele „Săptămâna” a avut cel mai mare tiraj. Micşorările tirajului sunt proporţionale cu micşorarea posibilităţii de cumpărare a populaţiei. E localul nostru atât de luxos? Pe parcursul a 10 ani nu am reuşit să facem nici o reparaţie. Dacă am fi fost finanţaţi de Lucinschi am fi fost oare în aceeaşi situaţie? Ar fi trebuit să lucrăm în nişte condiţii mai salubre. Ultimii doi ani de preşedinţie a dlui Lucinschi , patru semestre, puteţi verifica la Energobank, în fiecare jumătate de an luam câte un credit de 400 de mii de lei ca să ne acoperim cheltuielile. Primeam banii pe abonamente, achitam creditul şi iarăşi luam credit. Iată aşa am funcţionat în ultimii doi ani de preşedinţie a dlui Lucinschi. Da, desigur ar fi fost bine dacă dl Lucinschi sau altcineva ne-ar fi ajutat să scădem preţul unui abonament, să-l ţinem la nivelul la care cititorul ar fi avut posibilitatea să se aboneze. Dacă, de exemplu, un pensionar ar fi dat pentru abonare 10 lei din cei 80 de lei care-i este mărimea pensiei. Dar să dea 55 de lei din 80 de lei nu e real. Uitaţi-vă la abonamentele noastre. În cazul în care ne-ar fi ajutat eu ca redactor m-aş fi străduit să pun un preţ cât mai mic? În cazul în care conducerea ar fi fost interesată ca această publicaţie să ajungă în casele oamenilor, desigur că ar fi găsit nişte finanţe ca să acopere deficitul financiar, care s-ar fi creat în urma reducerii preţurilor pentru abonare.

Î: Dacă să vorbim despre presa noastră ca despre o afacere politică, economică ori socială, ce fel de afacere este „Săptămâna”?

R: Ziarele sunt o marfă şi în primul rând o afacere economică. Eu aş vrea să fac politică şi să nu am tot felul de probleme economice pe capul meu. Suntem într-o situaţie diferită de alte ziare. Anunţăm preţurile la abonare permanent, ca să pregătim cititorul să accepte abonamentele pe care le avem. Alte ziare anunţă compania de abonare şi nici vânt rece nu-i ajunge. Ziarul este o afacere economică, pentru a ne câştiga existenţa dar şi pentru a ne impune un punct de vedere politic. Care? În privinţa opţiunii politice există o comuniune de idei a colectivului. Din acest motiv şi s-a pornit zvonul că ziarul nostru e a lui Lucinschi. Dar eu nu sunt vinovat că Lucinschi gândeşte ca mine.

Î: Prin ce mijloacele reuşiţi să vă atrageţi cititorii? Desfăşuraţi şi unele concursuri.

R: Ne dăm seama că pentru unii cititori aceasta înseamnă foarte mult. Valoarea unui câştig este de 45-50 de lei. Asta-i ceva precum mai înainte venea mama de la Bălţi şi ne aducea nişte cofeturi. Tocmai asta este semnificaţia concursurilor: mici bucurii, mici atenţii faţă de cititori. Concursurile sunt nişte gesturi filantropice din partea redacţiei. Sumele nu sunt mari. Dar nu cred că doar prin aceasta ne câştigăm cititorii. Chiar dacă le întrerupem, tirajul nu va scădea. Şi „Parlamentul Copiilor” şi Concursul „Noi deştepţii” sunt făcute cu alt scop, să mai răsfoiască copilul un dicţionar, căci situaţia în sistemul învăţământului nostru e catastrofală.

Î: Ce aţi putea spune despre cadrul legislativ. Este el sau nu benefic pentru presă?

R: Nu pot spune că guvernele care au fost şi cel din prezent ne-au ajutat, dar cred că „păduchi” în cadrul juridic caută doar acei care nu vor să lucreze. „Săptămâna” apare din 1992. Până în prezent nu am avut nici un caz de judecată. Unul ni l-a intentat Dl Snegur, dar l-a retras. Sunt nişte reguli de bună conduită, dar nu Codul acela Deontologic despre care se vorbeşte. Am lucrat şi la gazeta de partid „Cuvântul”, organ al Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova, la care era Lucinschi prin secretar. Mai mare libertate în viaţa mea de creaţie, decât atunci şi după ce am devenit independent, n-am avut. Am mai permis după 1992 cuiva să se amestece în bucătăria noastră? N-a fost niciodată aşa ceva. Cu toate că atacuri asupra noastră au fost întreprinse, dar ele n-au depins de cadrul legislativ, dar de grupările economico-criminale. Au venit într-o zi vreo 12 persoane. Nu le-a reuşit nimic. Au împuşcat prin redacţie. Avem şi mostre din 1996. De la 1992 încoace nu există nici o posibilitate de a supune un ziar, dacă respecţi legile acestui stat. Unele facilităţi din partea statului au existat: o dată ne-au scutit de TVA, în campania trecută de abonare preşedintele Voronin. La solicitarea redacţiilor, a dat indicaţii „Poştei Moldovei” şi preţul pentru difuzare nu s-a ridicat aşa cum se intenţiona.

Î: Cum totuşi reuşiţi să difuzaţi ziarul?

R: Prin „Poşta Moldovei”. Şi prin „Moldpresa”, dar mai puţin, căci e o organizaţie anemică pentru difuzarea presei. Prin „Moldpresa” difuzăm doar circa 1500 de exemplare, iar prin „Poşta Moldovei” 6-7 mii de exemplare. În Chişinău sunt 800 de mii de locuitori, dacă „Moldpresa”s-ar mişca mai bine, dar ei vând altceva în chioşcuri: caiete şi prezervative care le aduc venit. În chioşcuri gazetele au devenit secundare altor obiecte. În mod normal ar trebui 70 la sută de profit să fie de la vânzări de ziare şi 30 la sută de la vânzări de caiete, tocuri etc. Asta nu-i vina lor. „Moldpresa” trebuie să funcţioneze. Vând creioane, dacă nu se cumpără gazete.

Î: Unde se tipăreşte „Săptămâna”?

R: La Prag-3. Pot să fie şi o mie de tipografii, dar preţul vopselei, care se aduce de peste hotare, este acelaşi. Preţurile materialelor tipografice (ex. hârtie) sunt mondiale, dar noi trăim în Moldova, unde unii oameni primesc lunar o pensie de 7 dolari.

Î: Unele ziare asemeni „Logos press” găsesc soluţii pentru tipărire mai puţin costisitore.

R: „Logos press” se află în condiţii mult mai benefice. Să vă lămuresc care este toată tristeţea. Eu, de pildă, am fost împotriva „revoluţionarizării” publicităţii, adică împotriva plasării publicităţii în ziarele de limbă română doar în limba de stat. Nu este corect să obligăm omul să dea publicitatea în limba română, omul trebuie să aibă posibilitatea s-o dea în limba care vrea. Această mişcare a fost făcută cu scopul de a lua publicitatea de la ziarele de limbă rusă şi de a o da ziarelor de limbă română. Parcă-i bine, dar business-ul la noi în republică se face în limba rusă. E o realitate. Unde se acumulează publicitatea? La gazetele ruseşti. Iar gazetele româneşti sunt finanţate direct din România. „Logos press” anual ia pe publicitate bani gheaţă. Am rămas eu ca un spin să lupt pentru existenţă.

Î: De ce avem atâtea ziare de partid şi de ce nu există doritori de a investi în presă?

R: De unde să se ia acest capital, dacă el nici nu există. Capital în Moldova nu există. Aţi văzut harta lumii? V-aţi uitat la Moldova? Da de unde să existe vre-un interes din exterior. România procedează cum procedează. Transferă bani anumitor redacţii pentru a le promova ideile. Alte ţări n-am prea văzut să aibă vre-un interes.

Î: Acest sprijin financiar se face deschis?

R: Nu. Lucrurile acestea se ascund. Şi s-ar putea ca să se ajungă şi la Consiliul European.

Î: Legislaţia Republicii Moldova nu permite finanţarea presei de alte state.

R: A apărut nu demult această lege. Au votat-o comuniştii. Dar sunt atâtea metode de a o ocoli. Dacă observaţi în unele ziare se face publicitate la calculatoare pe pagini întregi. Acest fel de publicitate apare în ziare de o anumită orientare. Nu în „Săptămâna”. Se varsă bani în firma vânzătoare de calculatoare şi astfel se plătesc serviciile pentru publicitate. Degeaba au făcut ei legea asta. Legea e ineficientă.

Î: În condiţiile de astăzi poate fi asigurată transparenţa în gestionarea mijloacelor financiare acumulate din publicitate?

R: Nu. Atât veniturile şi suportul financiar sunt ascunse. Sunt metode mii şi sute. De pildă firma B oferă servicii de publicitate şi plăteşte în jumătate de an pentru aceeaşi pagină de ziar în 26 de numere 250 de mii de lei. Aceasta sunt 18 tone de hârtie. E o sumă frumuşică.

Î: Ce contează foarte mult pentru apariţia ziarului dumneavoastră?

R: Când se va schimba situaţia în economie, atunci se va schimba şi situaţia ziarelor. Ucraina înregistrează creştere economică. Rusia la fel. Noi stăm pe loc, ca într-o baltă pentru că de 10 ani ne-am tot mâncat unii cu alţii şi n-am făcut absolut nimic altceva. Dacă va exista un spor în economie nu voi avea probleme referitoare la editarea ziarului.

Î: Într-un timp echipa „Săptămânei” pregătea buletine informative pentru radio „D’Or”. Cu ce scop s-a făcut aceasta pentru a ameliora situaţia de remunerare a jurnaliştilor sau pentru a ridica rating-ul ziarului?

R: O, nu. Asta a fost o aventură a colectivului redacţional. Remunerările de la radio „D’Or” au fost copeici. Dacă astăzi băieţii ar primi vreo invitaţie de la „Antena C” sau de la vre-un alt post de radio ar face-o nu doar pentru bani.

Î: Prezentarea la radio „D’Or” a buletinelor informative de către colectivul „Săptămânei” a fost un plus pentru imaginea ziarului?

R: Nu cred. La radio „D’Or” nu li s-a permis niciodată să facă publicitate ziarului, de exemplu, să spună „buletinul a fost prezentat de echipa ziarului „Săptămâna”. Facem tot felul de încercări. Randamentul potenţialului nostru intelectual este folosit deocamdată la vreo 30 de procente.

Î: Ce „aventuri” mai pregătiţi pentru viitor?

R: Asta nu. Nici un fel de aventuri. Situaţia e de altă natură: legea junglei -lupta pentru existenţă.

notă: Interviul respectiv ilustrează opinii şi fapte de până la 2001.

Nu avem presă liberă

autor: Rodica Socolov

Interviu cu Gheorghe Budeanu, redactor-sef adjunct la ziarul „Timpul”

Foto: Constantin Ursu

Î: Dle Budeanu, aţi putea numi presa din Moldova o afacere în contextul transformărilor care au luat amploare la începutul anilor 90?

R: Într-o societate ca a noastră neorganizată să vorbeşti de presă ca o afacere în stil clasic, occidental, e imposibil. La noi presa nu este o afacere. Odată cu declararea independenţei, libertăţii de expresie, multitudinea de partidele apărute pe eşichierul politic al ţării au început să folosească presa ca mijloc de promovare a ideilor lor. În fond, şi-au luat presa ca tovarăş de drum, pentru a ajunge la putere. În sensul acesta presa noastră a fost chiar folosită abuziv, pentru ai promova la putere pe liderii unor partide. Nu ştiu dacă e corect să spun, dar mi se pare anormal, pentru că şi ziariştii au fost folosiţi într-un mod grosolan. În lupta pentru putere se foloseau şi unele trucuri politice în care erau implicaţi ziariştii.

Î: Care sunt principiile de bază ale presei de astăzi, ori poate îi mai sunt apropiate cele de care vorbea Lenin?

R: Oricât s-ar trâmbiţa, cu părere de rău, nu avem presă liberă. Fiecare ziar exprimă politica unei grupări, sau a unui partid. Mai ales pe parcursul perioadei de la o campanie electorală la alta. Ziarele îşi au funcţia şi de organizator, căci organizează anumite pături ale societăţii, le pregăteşte ca să susţină partidul al cărui organ de presă sunt.

Î: Care sunt obstacolele ce împiedică funcţionarea presei după un model occidental?

R: Evident, situaţia economică. Nu există la noi posibilităţi financiare ca să poată să apară un ziar şi să fie independent. Ziarele stau foarte prost în ce priveşte activitatea publicitară. În societatea noastră nu se practică promovarea produselor prin publicitate. Societatea nu-i educată în acest sens. Oricât s-ar strădui un ziar să-şi organizeze un departament de publicitate bine pus la punct totdeauna nu reuşeşte, pentru că nici agenţii economici nu-s deprinşi încă să furnizeze publicitate şi apoi într-o republică atât de mică care stă pe butuci nimănui nu-i arde de publicitate, fiecare strânge bănişorul pe care îl are pentru alte scopuri decât pentru a-şi promova produsul ori imaginea. Evident, daca nu există bani te găseşte cineva care are bani şi te foloseşte în scopurile sale politice. Asta-i realitatea noastră.

Î: De ce în Moldova nu putem avea un sistem bine dirijat cu fondator, editor şi ziaristul care să fie implicat doar la scrierea ziarului?

R: Oficial avem şi fondatori şi editori. Un fondator care varsă bani în tehnica redacţiei n-o face fără interese. O face tot din interese politice. Fondatorul ăsta tot aparţine unui grup politic, unor interese politice, poate subterane iniţial, dar care mai devreme ori mei târziu iese la suprafaţă. De obicei cum se întâmplă? Fondatorul cela la moment are nişte bani. Cineva îl convinge că dacă ajunge la putere îi întoarce banii. La fel e povestea şi cu editorul. Editorul tot este partea unui grup de interese. Se adună ziariştii şi hai băieţi lucraţi. În acest caz va trebui repede să apărăm interesele grupului, care a vărsat bani în ziarul respectiv. La noi totu-i parcă încurcat şi totodată limpede, pentru că se ştie că anumite grupuri politice vor să ajungă la putere şi atunci folosesc ziariştii ca o forţă să creeze opinia publică. În occident societatea este aranjată altfel, cu anumite tradiţii. Perioada prin care trecem e depravată. La noi mai apare şi elementul de spălare a banilor. Acolo există legea care funcţionează, nimeni n-o să-ţi permită să investeşti bani în zece calculatoare, dar la redacţie să ajungă doar cinci.

Î: Consideraţi că fenomenul de spălare a banilor înfloreşte în Moldova?

R: Şi în dimensiuni foarte mari.

Î: Cine controlează piaţa noastră informativă şi cum a evoluat acest proces pe parcursul a zece ani de la proclamarea independenţei?

R: S-o controlezi financiar e mai complicat. E ştiut că în multe redacţii nu se indică exact salariul reporterului, nu se plătesc impozite, se face o contabilitate dublă. Dar nici legea presei nu-i corectă, nici politica fiscală. În asemenea condiţii statul nu poate controla mecanismele mici cum sunt cele ale redacţiilor.

Î: Chiar nu există soluţii concrete de reglementare a plăţii salariilor?

R: Ele nu lucrează şi pot fi ocolite. Dacă e vorba de un control politic e cert faptul că cine este la putere încearcă să controleze presa. Cât au fost aşa numiţii democraţi de la 1989 încoace presa de expresie română îşi permitea orice. Şi cea de stat încerca să pună piedici presei democratice. La noi mai este şi presa rusă care tot este opusă ziarelor de expresie românească. Există trei forţe cea oficială adică a statului, cea pro română sau mai corect naţională şi cea rusească. Se simte un haos. Se vede că în ultimul timp presa este controlată de forţele pro ruseşti. Acest haos sigur că e intenţionat. Cineva stă şi se gândeşte cum să promoveze presa rusească, să-şi promoveze ideile antinaţionaliste sau cel puţin moldovenismul prin intermediul presei de stat. Presa de expresie română, care a încercat să fie naţională, rămâne, într-un fel, în minoritate. În ultimul timp, după venirea comuniştilor la putere, cercul presei democratice se strânge.

Î: Pe parcursul ultimului deceniu care au fost facilităţile de care a beneficiat presa?

R: Au fost cu vreo câţiva ani în urmă nişte facilităţi referitoare la difuzarea presei. În ultimul timp, însă, plăţile pentru difuzare s-au majorat drastic. Mi se pare că ele constituie cam 30 la sută din preţul unui exemplar. Agenţii de difuzare rămân „Poşta Moldovei” şi „Moldpresa”. Am încercat să avem difuzorii noştri la „Flux”, dar eforturile noastre nu au avut nici un efect până la urmă.

Î: De ce?

R: Pentru că lumea noastră nu-i deprinsă să vadă difuzori pe stradă. Iată „Makler”-ul reuşeşte, dar alte publicaţii nu prea. E foarte greu să schimbi sistemul vechi.

Î: Ce se întâmplă în Moldova cu cenzura?

R: Dacă cenzura oficială a dispărut, există totuşi cenzură de partid. Fiecare ziar exprimă punctul de vedere al grupării sau a partidului care îl finanţează sau căruia îi aparţine. Evident, fiecare partid fie el de dreapta, de stânga ori de centru are o dogmă, un program pe care ziariştii sunt puşi în condiţia să-l respecte. Dacă lucrezi la ziarul comuniştilor sigur că nu vei striga „Unire cu România”, vei scrie desigur mai puţin despre activitatea lui Grigore Vieru sau a lui Valeriu Matei. Evident, ziaristul nu va scrie tot adevărul despre rivalii partidului căruia îi aparţine ziarul. Altă poveste este cenzura noastră interioară. Pe ea o foloseşti indiferent unde eşti angajat. Hai să examinăm situaţia noastră. Când ne aflăm în opoziţie faţă de putere, dar şi în opoziţie faţă de cei care sunt de expresie rusească. De exemplu, dacă s-ar produce un eveniment la una dintre şcolile ruse nu i-am da mare importanţă. E o realitate.

Î: Sunt oare ziarele care se declară independente în realitate independente?

R: Mai multă independenţă au agenţiile de presă. Tot cu gândul de a fi independente sunt ziare care sunt finanţate din exterior. Ele încearcă şi într-o măsură oarecare sunt într-adevăr mai independente decât ziarele de la Chişinău.

Î: Cum se explică acest lucru?

R: Foarte simplu. Banii sunt din exterior.

Î: Ce aveţi în vedere prin „din exterior”?

R: Deci bani obţinuţi dintr-un proiect.

Î: De câţi bani e nevoie pentru editarea unui ziar?

R: Sunt ziare care necesită la apariţia un număr aproximativ 30 de mii de lei.

Î: Când a fost mai anevoios să faci un ziar pe parcursul a 10 ani?

R: Mai anevoios cred ca e acum, pentru că situaţia economică se înrăutăţeşte. În condiţii mai dificile sunt ziarele naţionale. Rusia dă mulţi bani pentru editarea ziarelor de limbă rusă. Presă de limbă rusă avem prea multă în Moldova.

Î: Care sunt dimensiunile auditoriului presei de limbă română?

R: Din practică cunoaştem că se mizează pe faptul că lumea nu are bani. Sponsorii care au anumite interese politice, fac abonare gratuită pentru a influenţa alegătorul mai ales în ajunul campaniilor electorale. Avem practica de la „Flux”. Noi acolo eram 11 reporteri şi făceam două publicaţii: săptămânalul şi cotidianul. De fapt „Flux” a fost prima publicaţie din Moldova care a trecut pe picior modern: ziariştii scriau direct la computere. Tot sistemul era bine pus la punct, începând de la reporteri şi terminând cu tipografia. Dar şi ziariştii au fost puşi într-un regim de muncă forţat. De dimineaţă până seara se storcea totul din ziarişti. Pe de o parte e bine, pentru că au fost aruncaţi în apa şi au învăţat să înoate. Au ieşit din ritmul cel vechi, sovietic. Ceea ce s-a vrut să se pună la punct la „Flux” era departamentul de publicitate. Nu s-a reuşit. Şi nici la Timpul deocamdată nu ne reuşeşte. Nu reuşim pentru că nu avem specialişti, iar majoritatea agenţilor economici îşi promovează produsele şi serviciile prin intermediul publicaţiilor de limbă rusă.

Î: Cât spaţiu rezervaţi pentru publicitate la „Flux”?

R: Niciodată nu s-a pus astfel problema, cu cât mai mult cu atât mai bine, dar noi niciodată nu am avut nici o zecime din spaţiul total al ziarului destinat pentru publicitate. Timpul are şi mai puţin. Ziarul nu este foarte cunoscut. E foarte greu. În genere toate ziarele în ultimul timp au foarte puţină publicitate. Vorbeam de libertate. Nu poţi să fii liber atunci când nu poţi să atragi un ban. Nu există în Republica Moldova un ziar care să se autofinanţeze.

Î: Ce contează pentru ca ziarul să devină totuşi o afacere economică, dar nu politică?

R: În primul rând trebuie să fie o societate pusă la punct. Dar la noi totu-i baltă. Trebuie să învăţăm. Ştiu ziare care au departamentul de marketing mai mare decât grupul de ziarişti. La noi în Moldova nu există aşa ceva. Nu se mizează pe departamentul acesta. Chiar dacă s-ar crea asemenea departamente n-ar avea de unde culege publicitate. Cu maximum de eforturi publicitatea atrasă nu va fi suficientă pentru autofinanţare.

Î: De ce un ziar ca „Timpul”, sau ca „Flux” nu ar putea avea un supliment de tipul „Makler”?

R: Noi am încercat la „Flux”. Poate vom încerca şi la „Timpul”. „Makler”-ul într-adevăr a cuprins piaţa. „Makler”-ul nu-i ziar. Noi, moldovenii, încercăm totdeauna să facem un ziar ca să influenţăm, să educăm şi să atragem în mişcare politică, populaţia, pentru rezolvarea unor probleme ale societăţii. „Makler”-ul e o afacere pură.

Î: O astfel de afacere ar fi fost o soluţie nu-i aşa?

R: Desigur că ar fi fost o soluţie. Nu prima dată se vorbeşte despre asta la Chişinău, dar e imposibil să realizezi aşa ceva. Mulţi dintre clienţii ziarului „Makler”sunt oameni de afaceri, în particular vorbitori de limbă rusă. Noi însă pentru cine să facem un astfel de ziar? Pentru moş Ion de la ţară? Cunosc oameni care cu vreo patru ani în urmă se chinuiau asupra unui astfel de proiect, dar nu au realizat nimic până la urmă.

Î: Ce aţi încercat să faceţi la Flux?

R: Am încercat să pornim o ediţie asemănătoare „Makler”-lui în variantă românească. Nu a luat foc. Poate într-adevăr pentru că e slab departamentul de publicitate. Dar nu numai din acest motiv. De vină e şi realitatea din societatea noastră.

notă: Interviul respectiv ilucidează opinii şi fapte de până la 2001.

Чисто экономический бизнес: не железом, а пером

автор: Родика Соколов

Интервью с Сергеем Мишиным, главным редактором газеты «Экономическое Обозрение»

- Является ли ваша газета бизнесом? К какому бизнесу вы его относите? Экономическому, социальному или политическому?

- Конечно, является бизнесом. И чисто экономическим. Секрет нашей газеты именно в том, что она занимает определенную нишу, ориентированна на людей, которые занимаются бизнесом и экономикой, не занимает политических позиций, не принадлежит ни к какой партии или финансовой группе. И по этому она объективно отражает то, что происходит в нашей экономике.

- У вас большой коллектив?

- 30 человек.

- Сколько человек у вас занимаются рекламой и сколько пишут?

- Пишут у нас 16 человек из 30. Двое занимаются рекламой. А остальные занимаются техническим процессом.

- Какими средствами и где вы издаете вашу газету?

- Типография та же самая «Universul». Самая верная типография, чтобы ликвидировать газету.

- Как дорого вам обходится издавать вашу газету, и как вы ее распространяете?

- Один номер газеты в рознице стоит 3 лея. Тираж ориентировочно около 9 тысяч экземпляров. 40 страниц А3. Типография берет с нас за печать 4 тысячи за номер. Приблизительно столько же занимает и бумага, которая идет на один номер газеты. В рознице 3 лея стоит. И всем нашим распространителям мы даем скидку, которая составляет 60 бань. То есть по оптовой цене мы отдаем за 2 лея 40 бань.

- Кто ваши распространители?

- Они перечислены в нашей газете. Всего 6 агентств, среди которых: „Poşta Moldovei”, „Ediţii periodice”, „Moldpresa”, „Бизнес элита”.

- У вас много подписчиков?

- Из общего тиража подписка занимает около 6 тысяч. Две трети тиража это подписка.

- Как бы вы определили вашу целевую аудиторию?

- Наша целевая аудитория - это люди, занимающиеся экономикой. Они хочешь, не хочешь, купят нашу газету. У нас преимущество перед другими газетами. Остальные газеты ориентированы на неопределенный круг читателей и не могут найти свою целевую аудиторию. Это - директора предприятий, бухгалтера предприятий, банковские работники. Они должны знать экономические новости. Им их больше негде взять. Мы заняли эту нишу. Вот мы ее и держим.

- У вас одна треть газеты составляет реклама. Это очень хорошо. А сколько примерно стоит 1 квадратный сантиметр в вашей газете?

- У нас есть твердая цена: 40 центов - 1 квадратный сантиметр. Мы ее установили при заключении договора, поскольку национальная валюта не была стабильной. Максимальный обьем рекламы чуть меньше одной трети. Из 40 страниц в среднем 13 страниц занимает реклама. Приблизительная площадь одной страницы 900 сантиметров. Крупные рекламодатели, которые работают с нами несколько месяцев, получают скидку в порядке 10 процентов. Это не тайна – это общие правила.

- Как к вам пришла идея создания этой газеты? Это произошло в 1990 году.

- Совершенно верно. В ноябре месяце. Первый тираж был 3-5 тысяч. Но то была не газета. То было пособие, как создать малое предприятие. Это было - поголовное увлечение всеобщее тогда в Молдавии.

- Все-таки как вы приняли это решение? Кто вам подсказал? Правительство?

- Я экономист по образованию. Главное на рынке найти какую-то потребность и удовлетворить ее. На рынке была потребность в этой информации, экономической. Мне подсказала интуиция, что ее нужно удовлетворять. Я сам не газетчик и не знал ничего о том, как это можно сделать.

- А почему же вы за газетное дело взялись?

- Подготовка моя - экономист по образованию. Гуманитарий. С техникой не был знаком никогда. Решил, что это самое легкое, что можно сделать своими руками. Не железом, а бумагой и пером. И тираж рос. В 1998 году он достиг около 10 тысяч.

- Чем объясняется повышение вашего тиража?

- Общей экономической ситуацией в республике. До 1998 года была стабильная национальная валюта. Она искусственно поддерживала бизнес. Бизнес чувствовал себя уверенно, развивался. В Молдавии многократно выросло количество фирм и все нуждались в этой информации. Все подписывались на наше издание. Вы знаете, что произошло в 1998 году. Курс национальной валюты упал в три раза. По моим подсчетам обанкротилось более половины предприятий. Соответственно обанкротились и наши подписчики. Закрылись фирмы. Тираж упал тогда где-то на две тысячи. В последний год чувствуется, как стабильнее стала национальная валюта. И тираж стал, соответственно, понемножку расти.

- Сколько времени вам понадобилось, после того как вы начали издавать ваше пособие, чтобы принять решение перейти к изданию газеты?

- Переходный период длился два года. 1991и1992 год. Газета выходила тогда два раза в месяц. Мы сначала называли ее бюллетенем, а не газетой. Начиная с 1994 года, она издавалась уже раз в неделю и становилась все толще и толще. Начинали мы с 4 страничек. Потом 8. В 1994 году – 16 страничек. В 1997 году – 32 странички. Через год уже 40 страничек. С 1998 года газета стабильно издается объемом в 40 страниц. Могли бы выпускать и больше, но на нашем рынке мало информации.

- Известно, что вы пробовали издавать вашу газету на румынском языке.

- Мы издали 3 или 4 номера. Был спонсор. Крупная компания, которая была заинтересована в этом деле. Компания лопнула и…

- Почему вы не постарались продолжить издание этого варианта? Ваши читатели только русскоязычные?

- Нет, конечно же. В бизнесе сегодня очень много людей, говорящих на молдавском языке. Читают нашу газету на русском языке и никаких претензий не предъявляют.

- Не получилось издавать газету на двух языках?

- Это в два раза больше затрат, а отдачи соответствующей нет. Мы только приветствовали появление на нашем рынке издания на молдавском языке „Observatorul Economic”. Оно появилось в лице BASA-press. Мы друг другу не мешаем, а только помогаем.

- Очень много газет на молдавском рынке не могут действовать самостоятельно. В то же время они не могут привлечь рекламу. Как объясняется, что им не удается то, что вам удается очень хорошо?

- Нам доверяет наш читатель. А тем газетам видимо не доверяет читатель.

- Может быть, это потому что реклама у нас читается лучше на русском?

- Не в языке дело, а в доверии. Состоятельный читатель он и рекламодатель. Он, как правило, с хорошим уровнем образования. Он может понять, что пишут в этой газете. Он может понять, что стоит за этой газетой. Даже если она и не указывает свое партийное происхождение, это видно между строк. Особенно когда поддерживают какого-то олигарха или того, кто платит за издание газеты. У нас таких статей нет. Читатель поэтому и доверяет нам. Порядочных и объективных людей, как мне кажется, большинство и поэтому рекламодатель думает: наверное, я отдам рекламу в нашу, в «Логос пресс» газету, потому что это того стоит.

- Когда на рынке Молдовы стали появляться экономические газеты?

- Они стали появляться в 1988 году, после того как Горбачев разрешил кооперативное движение. Так кооперативы и начали издавать газеты. Они были примитивными. Прототипы «Маклера». Там не было публицистики, а больше объявления.

- Какую оценку вы бы дали «Маклеру»?

- Но это же не газета, а доска объявлений. Очень квалифицированная доска объявлений.

- Почему вы думаете, не удается журналистам иметь такой вкладыш в своих газетах?

- Потому что, как правило, журналисты работают на какую-то партию. За каждой газетой стоит какая-то партия или экономическая сила.

- Встречаются ли вам на пути препятствия, или же вы свободны в своих действиях и можете делать то, что вы хотите?

- Что мешает? Мешает, наверное, внутренняя цензура. Иногда хочется что-нибудь откровеннее рассказать читателю, но себя останавливаешь. Почему? Потому что мы находимся в помещении, которое нам не принадлежит. Мы арендуем помещение у правительственных структур. Мы печатаемся в типографии, какой? Которая тоже принадлежит правительству. Внутренняя цензура еще присутствует. Это может быть и мешает. Не было бы этих экономических условий мы, может быть, были бы свободней в выражении своих мнений.

- Арендовать очень дорого?

- Все относительно. Все-таки правительство идет нам навстречу. И на мою просьбу отвечает лояльностью. Не повышает нам резко арендную плату. Арендная плата для нас, как для газеты, ниже, чем для коммерческих структур, которые арендуют помещения в этом же здании. Ниже процентов на 30. Нам обходится в месяц 30 лей за квадратный метр, включая коммунальные платежи. Остальные коммерческие структуры платят в месяц в этом же здании 48-50 лей за квадратный метр.

- Не задумывались ли вы издавать газету в собственном здании?

- Это очень дорого стоит. Тем, кто этот домик уже поставил, я могу только позавидовать. Домики имеют те газеты, которые были близки к городским властям. Городские власти дали им возможность приватизировать на выгодных условиях. Я не умею строить такие отношения с властями. Точнее говоря, не люблю от кого-то зависеть. Вот поэтому у нас такого домика и нет.

- По вашему мнению, внутренняя цензура обязательна?

- Ну, конечно же. Потому что я отвечаю не только за себя, но и за весь коллектив 30 человек. Мы знаем, что власти они могут сделать при желании. Кто критикует власть… Они найдут десятки способов навредить этой газете. Через налоговую инспекцию например. Вы, наверное, слышали, что происходит сейчас с газетой «Коммерсант Молдовы». Они критикуют Воронина и поэтому к ним стали посылать проверку за проверкой.

- Ваша газета имеет приложение.

- Да. Оно называется «Документ». Им с удовольствием пользуются студенты и экономические работники. Тираж 2 тысячи экземпляров.

- Во сколько обходится издание этого приложения?

- Мы его продаем в розницу по 10 леев. Делаем скидку 2 лея для распространителей. А обходится оно нам в 6 леев.

- Значит, ваше приложение приносит вам небольшой доход?

- Наша прибыль 2 лея с каждого номера.

notă: Interviul respectiv ilustrează istoria ziarului şi opiniile lui Serghei Mişin până la 2001.