„La o raţie de o ciorbă chioară”

autor: Rodica Socolov

În exclusivitate!

Interviu cu Vasile Spinei, preşedintele
Centrului de promovare a libertăţii de exprimare
şi a accesului la informaţie Acces info.

Î: Dle Spinei, cum aţi putea caracteriza transformările care au evoluat în presa din Moldova în primii 10 ani de independenţă a ţării?

R: Am avut multe ediţii republicane şi locale cu tiraje mari. De exemplu, prin anii 1988-1989 Viaţa Satului avea 180 de mii de exemplare, Moldova Suverană 220 de mii de exemplare, Femeia Moldovei 340 de mii de exemplare. Mă refer la o perioadă în care apăreau ziare bune. Astăzi s-a cam dat uitării cum a fost pe atunci. Apărea revista Moldova, Chipăruş, Nistru, ziarul Literatura şi Arta. Era o perioadă când în ţară mai funcţiona radioul prin cablu. Şi atunci existau emisiuni proaste, dar se difuzau şi emisiuni foarte bune. Impactul informaţional se realiza după nişte parametri clasici. Presa avea un spectru de activitate foarte larg. Ne jucam cu focul prin tot felul de declaraţii şi articole ultra democratice. În urma perestroicii au avut de pătimit în primul rând cei care au pregătit-o: direct ori indirect, camuflat ori spunând lucrurilor pe nume. Ce s-a întâmplat cu presa din Moldova, care a fost una dintre cele mai îndrăzneţe în Uniunea Sovietică, este tragic.

Î: De ce?

R: Nu ştiu exact, dar cred că explicaţia poate fi foarte simplă. Pe lângă faptul că aveam acces la presa de limbă rusă, care n-a fost cea mai rea, printre care Literaturnaia gazeta, Ogonek, Moscovskie Novosti, noi, cei din Moldova, aveam acces şi la presa de limbă română, valoroase traduceri din domeniile filosofie, istorie, estetică. Este un miracol că am învăţat şi de la presa de limbă rusă cu canoane anglo-saxone, precum şi de la cea de limbă română, mult-asemănătoare celei francofone, spaniole ori italiene. Dacă să examinăm perioada anilor 1989-1990 putem observa că multe ediţii periodice de valoare şi-au încetat activitatea cu toate ca aveau o paginare de tip nou şi pledau pentru o libertate intelectuală reală, nu doar una a cuvântului. În acea perioadă în toate sferele de creaţie, inclusiv teatru şi pictură, s-a resimţit o descătuşare. Evenimentele care au avut loc după 1990, însă, s-au soldat cu o catastrofă.

Î: Care erau condiţiile economice ale presei din acea perioadă?

R: Ziarele erau finanţate de stat. În calitate de redactor nu aveam grija banului, eram responsabil doar de conţinut. Probleme economice nu existau.

Î: Cât de pronunţate erau pe atunci presiunile din partea Comitetului Central al Partidului Comunist?

R: Presiuni nu se mai făceau. Erau deja alte timpuri. De regulă, însă, se mai practica numirea în funcţia de redactor a unor persoane docile. În special, redactorii erau selectaţi pentru ziarele Moldova Suverană şi Sovetskaia Moldavia. Viaţa Satului a fost nevoită să joace teatru timp de un an şi jumătate. În consecinţă am transformat ediţia Comitetului Central, care apărea de trei ori pe săptămână, într-un săptămânal. Am recurs la acest truc pentru a scăpa de publicarea materialelor obligatorii. La fel au procedat şi alte ediţii periodice. După aceea s-au încetat ofensele de tipul mutre, boşorogilor. Atunci a dispărut şi cenzura, care a fost resimţită în mod deosebit în perioada anilor 1984-1985, când erai pur şi simplu obligat să plasezi în ziar materialele oficiale. La sfârşitul anilor 1986-1989 eram deja pe valul restructurărilor. Presa din Moldova a contribuit la această schimbare foarte mult, poate chiar în aceeaşi măsură precum presa din Ţările Baltice. Pledând pentru valori naţionale, limbă, alfabet, presa a jucat un rol extraordinar. Primul ziar publicat cu caractere latine a fost Glasul naţiunii. El a fost tipărit la Riga. Două luni mai târziu Viaţa Satului, ziar al Comitetului Central, a apărut pe jumătate în latină şi pe jumătate în chirilică. Am pus ţăranii în faţa faptului fără vreo pregătire. Aşa a fost.

Î: Cât de complicat a fost să schimbaţi statutul ziarului?

R: S-au întâmplat lucruri foarte curioase. După ce Moldova Suverană şi-a declarat intenţia de a renunţa la statutul de ziar al Comitetului Central, dar nu şi cel de ziar al guvernului şi al preşedinţiei, am fost chemat la Comitetului Central, pentru a primi indicaţia din ziua următoare Viaţa Satului să apară cu statut de ziar al Comitetului Central de trei ori pe săptămână. Am trântit uşa. Am venit la redacţie şi am anunţat colectivul ce se vrea de la noi. Toţi m-au susţinut. Decizia a fost: „Pierim, dar nu ne ducem”. Atitudinea noastră era destul îndrăzneaţă pentru acele timpuri. Pe atunci prim-ministru era Mircea Druc. Am mers la el pentru a-i cere să ne permită să fim ziar al guvernului. A doua zi eram deja ziar al guvernului şi „ne-am făcut de cap cum am vrut”, adică, am depăşit orice presiune din partea puterii, devenind în acest fel practic un ziar independent.

Î: Era mai complicat să fie ziarul organ al Comitetului Central decât al guvernului?

R: Da. Druc avea o orientare „fără canoane”. Cu toate acestea trebuia să faci parte din jocul lui Luchnschi din prima sa perioadă la putere. Ni se impuneau diferite calapoade şi decizii ale unor birouri. În acea perioadă chiar şi Moldova Suverană apărea într-o variantă mai diferită. Nemaivorbind de Literatura şi arta. După puciul de la Moscova şi declararea independenţei Republicii Moldova s-a recurs la un plan imperial. A fost o dirijare fantastică de la Moscova ori o simplă neînţelegere din partea ziariştilor. Nu ştiu ce s-a întâmplat. În timp ce ziariştii din Ţările Baltice în două-trei luni au privatizat tipografii, redacţii, s-au reorganizat şi au devenit independenţi. Spre deosebire de ei, noi am nimerit într-o euforie care ne-a costat scump. N-am prevăzut multe chestiuni. N-am perceput evenimentele în evoluţie. N-am înţeles lucruri elementare din cauza lipsei de cunoştinţe în domeniul economic. Presa locală a rămas în drum. Presa republicană a continuat să funcţioneze după cum obişnuia până i s-a impus plata pentru tipografie, chirie şi multe altele. După privatizare ziariştii din Moldova au rămas doar cu creionul în mână. Doar atât. Nimic altceva.

Î: Unde a dispărut proprietatea care ar fi putut să le aparţină?

R: Păi, ea a rămas statului. În posesia statului au rămas toate tipografiile raionale. Fostele sedii ale redacţiilor au fost împărţite între diferite direcţii de stat. Casa presei a rămas Cancelariei de stat, iar redacţiile amplasate în această clădire au fost nevoite să plătească bani nebuni pentru chirie. Chiar şi tipografia Universul a rămas în posesia statului. Astfel, oricând îţi pot închide „robinetul”. O greşeală de nerecuperat a fost sistarea activităţii radioului prin cablu. Cineva dintr-un interes pur economic a promis să aducă în fiecare sat difuzoare foarte bune. Afacerea n-a luat foc. S-au plasat doar vreo 140 de mii de difuzoare. În acest fel satele au rămas practic fără informaţie. Tirajele ziarelor s-au redus esenţial. Situaţia nu era mai uşoară nici la televiziune. N-am fost pregătiţi de o asemenea întorsătură. Nu ne-am orientat. Ne-am fiert în sucul nostru şi nu ne-am interesat ce fac fraţii din Ţările Baltice.

Î: Ce s-a întâmplat cu Viaţa Satului? De ce acest ziar a dispărut?

R: O perioadă am beneficiat de anumite sponsorizări de la guvern. Publicam pagini de economie, caiete de cultură. Alegerea noastră a fost să contribuim la valorificarea spirituală a ţării. În perioada anilor 1994-1995 am încercat printre primii să atragem publicitatea. Plasam publicitate în 4-5 pagini din 8-12. Anume aceasta ne-a dat posibilitatea să aveam la Viaţa Satului cele mai mari salarii pe atunci. Exemplul nostru l-au urmat şi alte ziare. Am sesizat repede că putem exista din publicitate, însă această situaţie benefică n-a durat prea mult, doar până la apariţia ziarului Makler. Din experienţa altor ţări cunoaştem ce rol joacă publicitatea. Dacă ziarul este credibil, are un tiraj mare. Dacă tirajul e mare, ziarul poate obţine publicitate. Noi însă nu avem piaţă publicitară. Publicitatea la noi se citeşte doar în limba rusă.

Î: De ce n-aţi încercat să plasaţi publicitate în rusă?

R: Publicam publicitare şi în rusă, dar fără nici un rost. Aveam un tiraj redus până la 9-10 mii de exemplare în timp ce Makler-ul avea 100 de mii de exemplare. De unde să fie eficienţă publicitatea difuzată la noi? Doritorii de a cumpăra spaţiu pentru publicitate mai degrabă se duceau la Nezavisimaia care avea un tiraj de 30 de mii de exemplare. Greşeli au fost multe. De exemplu, n-am studiat experienţa Ţărilor Baltice, în care ziariştii au devenit adevăraţi stăpâni. Scot ziare la preţuri mici. Le difuzează prin agenţii private, nu prin agenţii statale, care ne iau până la 40 la sută din costul unui număr. Am impresia că, cu excepţia Ţărilor Baltice, aceeaşi situaţie ca la noi s-a creat în tot spaţiul ex-sovietic. De parcă totul a fost dirijat. Privatizarea defectuoasă ne-a costat scump, precum şi inexistenţa unei solidarităţi a ziariştilor. Am rămas o breaslă foarte dezbinată. De altfel, aşa era întreaga intelectualitate. Câmpul nostru informaţional a fost afectat dramatic. S-a distrus radioul prin cablu. S-au micşorat tirajele. Sprijin a avut doar presa de partid. Totodată au apărut multe publicaţii, care deşi se declarau independente erau sponsorizate de diferite grupuri politice ori economice.

Î: Cât de restrictivă e legislaţia Republicii Moldova faţă de cei care încearcă să influenţeze sau să investească în presă pe ascuns?

R: Am fost parlamentar şi de aceea cunosc bine această problemă. Legile noastre, în afară de anumite prevederi convenabile puterii, sunt moarte. Potrivit Legii presei, toată mass-media este obligată de două ori pe an să-şi declare veniturile, ceea ce din 1994 n-a făcut-o niciodată nici o publicaţie. În general, nimic nu se verifică. Curtea de Conturi are rapoarte senzaţionale, dar nimeni încă n-a fost pedepsit. E mai convenabil să ai o presă dispersată, o presă de stat bine manipulată, „îndopată” cu articole propagandistice, o presă cu un tiraj mic, independentă, dar plină de ciondăneli şi declaraţii.

Î: În ce măsură consideraţi că presa din Moldova este independentă?

R: Cred că nu avem presă naţională independentă. Excepţie fac doar vreo 10 ziare judeţene. Cât nu s-ar părea de paradoxal, dar nu vom avea presă liberă atâta timp, cât timp oamenii nu vor simţi o necesitate pentru ea. La moment avem o populaţie amorfă şi analfabetă politic. Ce s-a întâmplat pe parcursul ultimilor 10 ani? Accesul populaţiei la informaţii ample şi de calitate, adică obiective şi echidistante, a fost limitat. Concomitent nu a existat nici elită politică. Într-o situaţie de acest fel cine are nevoie de ziare? Intelectualitatea nu citeşte nici literatură artistică, nici literatură de specialitate şi nici ziare. Este un mare paradox, dar şi o mare tâmpenie.

Î: Cum aţi caracteriza activitatea ziarelor în perioade de campanii electorale?

R: N-aş preamări impactul lor în perioade de acest fel. Am acumulat destulă experienţă în calitate de redactor al ziarului de partid Dialog.

Î: De ce aţi acceptat să lucraţi la un ziar de partid?

R: Am ieşit curat şi din această afacere. Guvernul a declarat că lichidează Viaţa Satului. Nici colegii mei, nici eu personal n-am reuşit să găsim vre-un sponsor pentru a salva ziarul. Atunci ne-a venit o ofertă să creăm un ziar nou. Cu echipa de la Viaţa Satului, care nu mai apărea de o jumătate de an, am preluat Dialog-ul cu condiţia să nu ne implicăm în chestii murdare. Atâta timp cât am fost redactor n-am permis acest lucru să se întâmple. Titlul Dialog îmi aparţine. Am fost redactor al acestei ediţii periodice doar doi ani, până când am plecat la Parlament. Intenţia mea de a salva un colectiv de 20 de oameni a fost un act de disperare. Eu personal aveam unde pleca. La mijloc mai era şi un moft. Tot timpul am sperat să revigorez ziarul vechi cu toate că ziarele sunt foarte ineficiente. Presa noastră, spre regret, nu prezintă evenimente, fapte ori ştiri, dar în particular abundă în epitete. Asta-i tragedia noastră. Nu se reflectă fenomene, doar mici gâlcevi. De exemplu, când ţara arde presa independentă vorbeşte zile în şir despre un apartament care se pregăteşte pentru preşedintele Parlamentului. Asta-i mai important în condiţiile în care jumătate de populaţie e plecată peste hotare, ori flămândă, ori furată şi doar o mână de oameni, 5 la sută, sunt milionari. Presa noastră s-a înglodat în detalii.

Î: Cine poartă vina pentru faptul că presa noastră e atât de imperfectă?

R: Există o cenzură foarte bine dirijată. Prostia generaţiei mai vechi a fost că nu s-a orientat la timp, n-a pus mâna pe imobil. Hârtia care astăzi costă foarte scump a trecut pe mâinile speculanţilor, adică aceleiaşi puteri. Guvernanţii au creat ilicit nişte structuri pentru aprovizionare. Dai 1000 de dolari pe un fleac, doar o tonă de hârtie. Ce faci cu o tonă de hârtie? Nimic. În plus chiria pentru oficiu şi plata pentru difuzarea ziarului sunt exagerat de mari. Există o cenzură foarte bine dirijată de ordin economic, dar şi politic. Marii democraţi, printre care am fost şi eu, am reuşit foarte puţin. Nu se mai poate nimic de întreprins. Structuri paralele s-au creat peste tot, nu numai în economie. Economia ţării funcţionează din greu. Leul îşi menţine puterea doar datorită acelor 150 milioane de dolari, care vin în fiecare an de la cei plecaţi la muncă peste hotare. Avem o ţară cu două feţe. Totul este paralel în cât s-ar părea că există şi o guvernare paralelă, nedeclarată, de care încă nu se ştie. În tot ce se întâmplă se simte o mână foarte experimentată şi nu exclud că acelaşi fenomen este prezent şi în alte ţări ex-sovietice. Situaţia materială a ziariştilor este dezastruoasă. Noi nu avem ziarişti bogaţi. În toată lumea există redacţii bogate şi ziarişti bogaţi. Atunci când eşti aruncat în stradă, nu-ţi mai rămâne alt ceva, decât să accepţi partizanatul politic. S-a vândut lume peste lume. Mulţi ziarişti de talie înaltă au plecat de la televiziune, de la radio şi din presă, pentru a se angaja în componenţa serviciului de presă al Preşedinţiei, Guvernului, etc. S-au aciuat acolo şi filtrează informaţia. Îşi îndeplinesc funcţia.

Î: În ce măsură în 1991-2001 a fost sprijinită presa din Moldova din partea statului? Au existat scutiri de TVA sau alte facilităţi? Pentru care categorii de presă?

R: În primul rând pentru cea de stat. Scutită de plata impozitelor în anumite perioade a fost întreaga presă, cu excepţia celei de publicitate. Şi anul trecut (2000), presa a fost scutită, dar pentru că formularea din Lege a fost atât de sofisticată, şi după 9 luni de la adoptarea ei nu a fost găsită nici o concluzie referitor la faptul care ediţii totuşi trebuie să fie scutite de TVA. A rămas incert care presă este de educaţie şi care de orientare politică. În Casa Presei presa de stat este scutită de plata pentru închirierea oficiului. Alte publicaţii, însă, plătesc bani grei. Pentru un birou de 10 metri pătraţi sunt necesari 500 de lei. În Parlamentul precedent am fost 11 ziarişti. Am pledat pentru schimbări. Eu personal am încercat să promovez proiecte referitoare la un sprijin economic pentru mass-media. De exemplu, în Federaţia Rusă există o lege în această privinţă. Facilităţi sunt necesare pentru toată presa. Proiectul pe care l-am pregătit n-a ajuns la dezbateri. Nici un proiect nu are valoare atunci, când pensionarii nu primesc pensii iar bugetarii salarii. Atâta timp cât economia ţării va funcţiona la nivelul de astăzi nici ziariştii nu vor avea facilităţi.

Î: Şi totuşi presa este considerată a patra putere în stat.

D: Presa nu se vrea a patra putere. Nici cei de la putere nu doresc acest lucru. La noi presa nu poate demite un guvern, nu poate ridica populaţia, nu poate reorienta un cititor cu tirajul său mic. În perioada campaniilor electorale presa este implicată în special în ceartă politică. La momentul actual presa a uitat de rolul ei de a informa cititorii despre candidaţii electorali ori mişcările politice pe care aceştia le reprezintă. Ziarele mai întâi de toate luptă între ele din cauza factorului economic.

Î: Credeţi că presa ar fi putut beneficia în rezultatul privatizării proprietăţii de stat?

R: Casa Presei, de exemplu, a fost construită de stat. Chiar dacă presupunem că acest local este al ziariştilor, redacţiile sunt datoare statului cu vreo 3 milioane de lei. Cine va suspenda aceste datorii? Bolşevicii au ştiut preţul presei şi au folosit-o la maximum. Acum o îneacă la maximum, căci n-au nevoie de o presă democratică. Cât priveşte tipografiile, ele vor fi de stat atâta timp, cât la putere sunt comuniştii.

Î: Există vre-o soluţie pentru ziarele care vor să părăsească Casa Presei?

R: Desigur, dacă ar putea atrage publicitatea. Toată publicitatea, însă, se adună la ziarele de limbă rusă. Atâta timp cât noi am strigat limbă, alfabet, ruşii s-au ocupat de privatizări masive. Dacă mergi de la Institutul de Medicină şi până la Academia de Ştiinţe nu vei găsi un magazin sau un chioşc de ziare, de vodcă sau de ţigări, unde se vorbeşte în română. Asta-i tragedia noastră. Concentrarea publicităţii la ziarele de limbă rusă s-a făcut intenţionat. Nu avem nici un ziar de publicitate în limba română. Ca să obţinem publicitate în română sunt necesare eforturi însutite. Nu mă salvează un sponsor pe care pot să-l găsesc pe o jumătate de an sau pe două luni. Să scot un ziar, pentru a face un joc a unei mişcări dubioase? Vom avea presă liberă atunci când populaţia va avea nevoie de ea. În calitate de redactor trebuie să simt o presiune din partea celor care nu mai pot trăi aşa mai departe, nu mai aleg comuniştii, vreau o democraţie reală şi o ţară democratică. Presa nu poate fi de una singură democratică. Cum poate exista o presă liberă într-un sistem defectuos?

Î: Credeţi că presa din Moldova va ieşi din acest impas, sau ne vom limita la cele câteva ziare judeţene, care de asemenea nu corespund totalmente standardelor europene?

R: Ai perfectă dreptate. Ele nu sunt eficiente. Actuala conducere a ţării ştie foarte bine ce semnificaţie are presa. Vor ţine deci în dizgraţie presa independentă. Vor face tot posibilul ca presa să nu fie scutită de TVA. Nu va fi abrogată prevederea despre interzicerea finanţării presei din exteriorul ţării. Nu vor fi privatizate tipografiile. Atunci când nu poţi să manipulezi presa, nu-i permiţi să se dezvolte. Avem un audiovizual docil. Am impresia că în jumătate de an vor fi retrase licenţele multor posturi de radio ori pentru că nu s-au achitat la timp, ori pentru că nu s-au înregistrat la timp. Deşi sunt optimist de fire, sunt foarte pesimist vizavi de dezvoltarea presei din Moldova. Dacă ar apărea un cotidian independent, echidistant cu un tiraj mare, cu articole de analiză, aceasta ar putea schimba într-o măsură oarecare lucrurile în ziaristică.

Î: Cunoaşteţi câte organizaţii de ziarişti funcţionează în Moldova?

R: Au apărut multe. Peste hotare e recunoscută doar Uniunea Jurnaliştilor din Moldova. Este trist faptul că Uniunea Jurnaliştilor din Moldova s-a transformat într-o organizaţie mono-naţională. Ruşii nu mai participă, şi-au creat o organizaţie aparte. Uniunea Jurnaliştilor din Moldova ar trebui să se transforme într-un sindicat. Astăzi ducem lipsă de un fond de asigurări.

Î: Ce aţi putea spune despre Legea presei, adoptată în 1994 şi modificată deja de atâtea ori?

R: Au survenit 12 modificări. Sunt autorul unui proiect de abrogare a Legii presei. Comuniştii l-au respins. Legea respectivă conţine doar câteva articole utile, vreo 6, care ar putea fi plasate în cadrul altor legi. Presa nu are nevoie de o lege a presei. Orice lege care prevede drepturi prevede şi obligaţiuni. Cea mai bună lege a presei este un cod deontologic. Ziaristul trebuie să fie calificat în măsura în care să nu facă gafe. Documentează-te dacă vreai să-ţi atingi scopul. Infantilismul jurnaliştilor a fost cauza principală pentru intentarea celor mai multe dintre cele circa 800 de procese judiciare intentate până în prezent (2001).

Î: Consideraţi că presa de limbă rusă se află în condiţii mai avantajoase?

R: Net superioare. Sunt câteva ziare editate de profesionişti printre care Logos press şi Delovaia gazeta. Ziarele de limbă rusă sunt finanţate de firme mixte moldo-ruseşti, au multă publicitate şi sunt exponenţi ai unor structuri foarte puternice. Dacă se scrie un articol despre livrarea de gaze, de exemplu, ziaristul de la aceste ediţii ştie unde să pună accentul. Pentru acel accent se plăteşte bine, şi ziarul mai poate apărea trei luni. Oamenii de afaceri din Moldova, ruşi sau moldoveni, au influenţă asupra oricui. Ziarele de limbă română nu pot smulge cu aceeaşi uşurinţă o informaţie mai deosebită. În mare parte ziarele naţionale îşi desfăşoară activitatea datorită suportului financiar pe care reuşesc să-l obţină din România, SUA, Franţa. Acelaşi Flux, ziar naţional, finanţat de români deja moare. Vor să-l vândă, pentru că românii nu mai au interese aici. Acest ziar va dispărea. Ruşii sprijină pe cei care le fac publicitate. Există un şovinism mascat, dar evident. Multe structuri economice s-au dezvoltat în baza relaţiilor vechi, comunist-bolşevice. Cotizaţiile, banii Partidului Comunist au dispărut într-o noapte. Ei însă s-au păstrat, dar cine s-a folosit de ei? Un grup de oameni. Lucinschi prin Lookoil, Petrol bank? Este imposibil de demonstrat, dar cred că aceşti bani au fost folosiţi pentru apariţia unor structuri. Acelaşi Makler de unde a luat capitalul iniţial? Publicitatea mişcă progresul. La Moscova nu sunt oameni proşti. Acelaşi Makler există în toate fostele republici socialiste. Pentru presa naţională această ediţie este asemănătoare unui câmp minat.

Î: Ce fel de ediţie este totuşi Makler-ul în opinia dumneavoastră?

R: Makler-ul nu are alternative. Aduce bani nebuni şi nu necesită să includă o altă informaţie, decât cea pur comercială. El, însă, poluează mentalitatea întregii populaţii care mai mişcă. Toţi apelează la Makler. El intră în casa oricui, cum ai merge să bei o bere.

Î: Prin ce modalităţi reuşesc să-şi atragă cititorii ziarele naţionale?

R: N-am avansat nici într-un domeniu prea departe. Nici în economie, nici în plan spiritual. N-am revigorat nici uzine. Nu ne-am îngrijit de cele circa 500 de Luminiţe, unde puteai răsfoi o carte. Ne paşte pericolul unei mentalităţi „sub zero”, a unei mentalităţi consumiste. Nimănui nu-i trebuie ziarele. Intelectualitatea nu citeşte. Studentul nu citeşte. Elevii nu citesc. Timp de 10 ani situaţia presei rămâne dezastruoasă. Au fost demnitari cu unele intenţii de a schimba lucrurile. Actuala putere totalitară nu are nevoie să dezvolte presa. Stai în banca din fund şi rămâi repetent! Sunt autorul Legii despre accesul la informare. Am făcut recent un sondaj care practic m-a orbit. S-a constatat că atunci când jurnalistului i se refuză accesul la vreo informaţie el recurge la o altă sursă. Codul Penal prevede pedepse până la 3 ani de puşcărie, pentru nefurnizarea informaţiei de interes public. Codul Contravenţiilor Administrative stabileşte pentru cei care împiedică accesul la informare amenzi în valoare de până la 150 de salarii minimale. Avem nevoie însă de o societate civilă puternică. Am impresia că va trebui să muncim încă mult. Pas cu pas fiecare intelectual trebuie să-şi determine milimetrul său de acţiuni, pentru ca să ne apropiem de democraţie. În general suntem pasivi. Nu acuz doar intelectualitatea, căci şi ea a fost pusă la raţia de o ciorbă chioară.

Î: Dle Spinei, ce schimbări s-au produs în activitatea presei din Moldova după 2001? Consideraţi că au fost găsite modalităţi mai eficiente de atragere a cititorilor?

R: N-aş putea spune că lucrurile s-au schimbat spre bine. Tirajele ziarelor n-au crescut. De azi pe mâine o duc atât ziarele naţionale cât şi cele locale. Din 2001 încoace nu s-au luat măsuri strategice pentru stimularea reflectării pluralismului de opinii. Deşi s-a operat deetatizarea presei naţionale, Moldova Suverană şi Nezavisimaia Moldova au rămas tot atât de servile puterii. Ziarele private o duc de azi pe mâine, pentru că situaţia economică în care se află Republica Moldova astăzi nu permite nici funcţionarea eficientă a publicităţii. Fiecare rupe cum poate. La fel ca şi mai înainte, mai multă publicitate au ziarele de limbă rusă cât şi cele ex-statale. Pentru restul presei: ce mai rămâne printre degete. Este imposibil ziarele să supravieţuiască din tirajele lor atât de mici. În cel mai bun caz ar trebui să aibă 25000-30000 de exemplare. Nu cunoaştem cifre reale, dar cred că nu avem ziare cu astfel de tiraje. Este suficient doar să răsfoieşti ziarele pentru ca să-ţi dai seama de situaţia lor reală pe care o denotă doar aspectul lor exterior. De exemplu, stilul alb-negru iar adeseori şi paginarea primitivă le fac să se deosebească mult de ziare din România. Investitorii străini nu sunt interesaţi să investească în presa noastră. O politică a statului pentru stimularea activităţii presei este extrem de necesară.

Î: Ce ar însemna aceasta? Noi scutiri de TVA?

R: Nu. Scutirea de TVA este o chestiune foarte delicată. Astăzi ea se referă în particular la publicitatea care poate fi acumulată fără achitarea TVA până la un anumit nivel.

Î: Avem vre-o posibilitate de contorizare a activităţii publicitare?

R: Nu avem. Resursele financiare pe care ziarele le acumulează din publicitate nu sunt mari. Ar putea fi găsite diverse soluţii de stimulare a presei. De exemplu, s-ar putea proceda la micşorarea cheltuielilor lor de bază pentru arendă, inclusiv la Casa Presei, pentru hârtie ori pentru tipar. De asemenea, ar putea ameliora situaţia financiară a unor ziare anunţarea unor granturi pentru reflectarea unor anumite teme.

Î: Ce s-a reuşit de la 2001 încoace referitor la perfectarea cadrului legislativ?

R: După adoptarea Legii cu privire la accesul la informaţie s-au produs schimbări esenţiale. Această lege nu este o lege moartă asemeni Legii presei din 1994, care a fost modificată de atâtea ori. Legea cu privire la accesul la informaţie a influenţat atât mentalitatea cât şi comportamentul funcţionarilor publici. În ultimii 7 ani numai centrul nostru Acces-info a organizat sute de seminare pentru ei. Legea cu privire la accesul la informaţie nu mai este abstractă. La diferite nivele funcţionarii publici simt deja necesitatea de a fi mai deschişi cu publicul. Mai mult acces la informaţie vom avea pe măsura democratizării societăţii. Deocamdată, accentul multor funcţionari publici se pune pe păstrarea unei imagini instituţionale. Nu cumva să scoată gunoiul din casă. Accentul, însă, ar trebui sa fie pus pe transparenţă. Consider că Legea cu privire la codul deontologic a funcţionarului public nu ne va ajuta în acest sens. Ziariştii au nevoie să obţină informaţii din prima sursă şi nu de la persoane abilitate de a-i informa. Pe de o parte se vorbeşte de transparenţă şi integrare europeană, pe de alta se strecoară asemenea legi.

Î: De ce funcţionarii publici se tem să vorbească la direct cu presa?

R: Pentru că aşa e semnalul de sus. La conferinţe de presă se vorbesc lucruri periate şi bine lustruite. Serviciile de presă sunt nişte structuri care doar tipăresc imaginea.

Î: Care este astăzi rolul presei în menţinerea cursului democratic al ţării?

R: Presa scrisă contribuie foarte puţin la democratizarea societăţii. Trebuie să vorbim de un proces reciproc. Cu cât ţara e mai democratică cu atât ea creează condiţii mai favorabile pentru dezvoltarea presei şi invers. Doar o presă liberă ar putea contribui la democratizarea societăţii şi la descătuşarea mentalităţii.

Î: In 2007 Freedom House a declarat ca presa din Moldova nu este libera. Deci, nu avem presă independentă.

R: Nu, nu avem presă independentă. Un ziar independent ar trebui să fie neutru. La etapa actuală avem presă care e de partea guvernării şi presă care e de partea formaţiunilor de opoziţie. O parte privesc lucrurile în colori roze. Alta - în negru. Presa este extrem de divizată. La etapa actuală n-am putea spune că avem vre-un ziar absolut independent pentru reflectarea a tot ce se întâmplă în ţară.

Î: Avem nevoie de condiţii speciale pentru aceasta?

R: Vom avea presă liberă atunci când cetăţeanul va conştientiza că are nevoie de ea. Lucrul acesta nu se face prin decizii guvernamentale. La etapa actuală cetăţenii sunt absolut indiferenţi. Lumea s-a dezvăţat să citească. Şi nu pentru că s-a trecut la caractere latine. Astăzi sunt ziare raionale care au nu 15000 de exemplare, dar doar 500. Practic televiziunea a acaparat interesul cetăţeanului de rând. E foarte comodă căci dă mură în gură. A apărut şi internetul. La noi nu citesc nici adolescenţii nici maturii, nici ziare nici cărţi.

Independenţă, barter şi răspundere limitată

autor: Rodica Socolov

În exclusivitate!

Interviu cu Viorel Cibotaru, doctor în ştiinţe filologice,
actualmente directorul Colegiului Invizibil din Chişinău,
în 2001 director de programe la IPP

„Libertate de expresie”
Foto: Rodica Socolov

În perioada de trecere de la totalitarism spre democraţie multiplele implicaţii comunicaţionale, care au marcat domeniile politic, social, economic şi spiritual, au afectat în mod deosebit activitatea presei din Moldova.

Viorel Cibotaru îşi amintea într-un interviu realizat acum 7 ani că în 1990 presa, care mai funcţiona în cadrul sistemului sovietic, se conducea în activitatea sa de toate zilele, inclusiv şi cea economică, de hotărârile Comitetului Central al Partidului Comunist.

De cele mai multe ori aceste hotărâri purtau un caracter de directivă, care apoi erau implementate în baza hotărârilor Consiliului de Miniştri.

Hotărârile Consiliului de Miniştri, care erau destinate gestionării presei, de regulă, se refereau la un anumit mijloc de informare.

Unele aveau chiar şi anexe, în care era indicată mărimea salariilor, bugetul, ori schemele de încadrare la muncă. Existau anumite normative şi pentru achitarea onorariilor.

Ele se stabileau luându-se în consideraţie tipologia mass-media ori în dependenţă de spaţiul deţinut de acestea.

Alte hotărâri stabileau preţurile la consumabile, hârtie, vopsea, volumul cheltuielilor admisibile pentru tipar, transport ori difuzare.

„Sistemul mass-media din acea perioadă era foarte centralizat şi funcţiona în baza regulilor economiei planificate”, a menţionat Viorel Cibotaru.

În opinia lui, transformările care s-au produs în Moldova începând cu anul 1985, cu perestroica şi glasnosti iniţiate de Gorbaciov, au afectat mai întâi de toate rolul social al mass-media.

„Schimbări esenţiale s-au produs pentru extinderea libertăţii de expresie, accesul la informaţie, însă, a mai rămas pentru o perioadă limitat, datorită unei confruntărilor vehemente dintre presă şi reprezentanţii vechiului regim care activau în toate structurile de stat, precum şi datorită mentalităţii şi standardelor referitore la statutul jurnalistului în societate, dreptul lui de a obţine informaţia necesară şi de a-şi expune punctul lui de vedere, înrădăcinate adânc în opinia publică”.

Potrivit lui Viorel Cibotaru, temelia funcţionării mass-media a fost zdruncinată în perioada anilor 1990-1991.

În perioada sovietică orice ediţie periodică apărea în baza unei decizii a Comitetului Central al Partidului Comunist ori a guvernului, ori a unei instituţii subordonate lor (de exemplu, Ministerului de Educaţiei ori Ministerului Apărării).

Conform legislaţiei, nu era posibilă crearea unei instituţii absolut independente. Deci, nu putea exista nici un ziar fără o apartenenţă instituţională ori fără decizia unei instituţii anumite printre care puteau fi şi neguvernamentale: Academia de Ştiinţe, Uniuni de Creaţie, Uniuni Sindicale.

Orice decizie trebuia să fie confirmată printr-o altă decizie a unui organ superior. Instituţia care lua decizia de înfiinţare a unui ziar, post de radio ori de televiziune se numea fondator.

Potrivit legislaţiei, mijlocul de informare putea avea şi editor.

În cazul în care fondator putea fi o instituţie de partid, editor putea fi o instituţie subordonată acesteia.

Dacă fondator era guvernul, atunci editor putea fi un centru de investigaţie politică de pe lângă guvern.

Astfel pe atunci de cele mai multe ori fondatorul şi editorul erau una şi aceeaşi persoană juridică.

Încercările mass-media din Moldova de a găsi orice posibilitate în acest scop erau extrem de perseverente.

Delimitarea drepturilor fondatorului şi a editorului a început însă mai târziu.

În 1992, conform regulilor fondatorul era patronul, cel care dicta, genera idei şi directive obligatorii.

„Pentru a se distanţa de fondator şi a obţine mai multă libertate în acţiunile lor, cât şi pentru a-şi exprima liber opiniile, jurnaliştii au început să caute noi variante de statut pentru ziarele lor.

Reprezentanţii presei din Moldova puteau obţine libertatea scontată doar prin delimitarea drepturilor editorului de a fondatorului. Foarte multe ziare s-au confruntat cu această problemă”, a precizat Viorel Cibotaru.

În 1991-1992 în Republica Moldova s-a obţinut dreptul că editor să fie colectivul redacţional. De exemplu, dacă instituţia era fondată de Sindicate sau de Ministerul Agriculturii editor putea fi colegiul de redacţie.

„Desigur, în acest fel presa a câştigat o libertate mai mare.

Încetul cu încetul, redacţiile ziarelor deveneau mai independente, deşi în acea perioadă principala sursă de finanţare continua să fie bugetul de stat”, a spus Viorel Cibotaru.

Atunci când sistemul vechi a început să dea faliment foarte multe ziare, care erau editate pe banii ministerelor, dar se implicau în mişcarea de eliberare naţională, ori alte activităţi de reformare a societăţii, trezeau nemulţămirea fondatorilor.

Tendinţa de eliberare de sub tutela fondatorului şi de sub ochii cenzurii acestuia, devenea tot mai pronunţată, mai ales în condiţiile în care fondatorii aplicau tot mai des la măsuri de constrângere.

Potrivit lui Viorel Cibotaru, „etapa respectivă a fost destul de conflictuală în istoria presei”.

Ziariştii recurgeau la greve atunci când era stopată finanţarea după invocarea a tot felul de motive în afară de cel adevărat.

De cele mai multe ori motivul indicat era „nu-s bani” ori „s-au cheltuit deja resursele planificate”.

„Primele ziare independente au început să apară odată cu schimbările legislative introduse la începutul anilor 90.

În acest fel orice persoană fizică sau juridică putea fonda un ziar”, îşi amintea Viorel Cibotaru.

Mai întâi au apărut ziarele comerciale, cu caracter distractiv care se conduceau în activitatea lor de o practică nouă.

Nimeni nu mai putea să le impună o structură a redacţiei ori un volum anumit de cheltuieli.

Cu toate acestea, redacţiile continuau să se conformeze unor hotărâri ale Consiliului de Miniştri.

„În esenţă deciziile guvernelor Druc, Muravschi, Sangheli aveau acelaşi conţinut vechi. Bunăoară, stabileau aceleaşi sumele pentru onorarii, mai ales pentru ziarele care continuau să fie editate din bugetul statului.

Era paradoxal, dar pentru calcularea procentului de defalcări în fondul social din salariile jurnaliştilor instituţiile fiscale nu făceau nici o diferenţă între ziarele bugetare ori private”.

În anii de tranziţie spre democraţie sistemul vechi de asigurare a mass-media cu consumabile nu mai funcţiona ca înainte.

„În Uniunea Sovietică materialele consumabile erau distribuite centralizat.

De exemplu, pentru fiecare ziar în dependenţă de tirajul lui, care era calculat după nişte criterii mai mult abstracte decât concrete.

Presei i se asigurau toate cele necesare: consumabile, transport, etc.

Resursele materiale erau stocate la tipografia centrală.

Toate tipografiile mari funcţionau după acelaşi principiu, centralizat, căci toate aparţineau statului”, a adăugat Viorel Cibotaru.

Când a început să se formeze o nouă piaţă a resurselor materiale cu preţuri libere, apariţia multor ziare depindea de cele mai ciudate soluţii. „Multe ziare erau editate doar datorită metodei de barter: roşii pentru hârtie, vin pentru vopsea de tipar”, a accentuat Viorel Cibotaru.
Primele afaceri private atât în presă cât şi mijloacele electronice au apărut în Moldova din iniţiativa unor persoane fizice, dar nu din iniţiativa unor instituţii şi au fost înregistreze în calitate de societăţi cu răspundere limitată.

„Primul post de radio a fost Unda Liberă, creat la Universitatea de Stat.

Universitatea a primit echipament şi a început difuzarea unor emisiuni radiofonice în baza unui statut absolut independent datorită unui grant”, îşi amintea Viorel Cibotaru.

Mai târziu au fost înfiinţate şi alte posturi de radio independente.

Cele mai esenţiale resurse care au fost investite în crearea SRL-lor, cu excepţia unui număr foarte mic care şi-au început activitatea absolut de la zero, erau sau de partid, sau resursele unor organizaţii neguvernamentale care se aflau la început de cale. A doua sursă de finanţare era bugetul de stat.

„Unele SRL-uri au fost create din iniţiativa unor partide politice în baza imobiliarului existent, doar prin schimbarea statutului firmei.

Toate mişcările politice şi-au creat organe de presă în baza instituţiilor media existente, reducând în acest fel primele cheltuieli la minimum.

Unii nu cumpărau nici hârtie. Ea putea fi donată de o instituţie interesată: politică sau apolitică.

Astfel, de acţiuni haotice, erau condiţionate, în primul rând, de situaţia economică instabilă, nu de un business plan concret. Avem bani edităm 2-3 numere.

S-au terminat banii - nu mai edităm.

Facem ziarul doar într-un birou, nu avem transport, nu avem calculatoare, nu avem maşini de dactilografiat, ne descurcăm cumva.

Ziarele pe atunci nu puteau fi calificate afaceri. Ele se creau în particular datorită unor interese politice sau de autoafirmare profesională ”, a precizat Viorel Cibotaru.

Printre primele câteva afaceri care au fost iniţiate în domeniul mass-media din Moldova, mai mult sau mai puţin profitabile, au fost considerate agenţiile de presă Infotag şi BASA-press.

În opinia lui Viorel Cibotaru, în 2001 nici un ziar nu putea fi calificat „afacere profitabilă”.

„Makler-ul este un ziar pur comercial. 60 la sută dintre ziare din Republica Moldova sunt finanţate, susţinute, orientate şi axate în jurul unor partide politice.

În condiţiile în care în Republica Moldova 80 la sută dintre agenţii economici au contabilităţi duble şi desfăşoară o activitate mai mult la negru, nu este firesc un ziar să aibă un profit real.

Unele ziare şi reviste au continuat chiar să ducă un mod de viaţă semi-parazitar.

E vorba de Moldova Suverană, Nezavisimaia Moldova, cât şi alte ziare departamentale.

Ele şi-au continuat activitatea, având la dispoziţie fonduri fixe din bugetul de stat şi o parte foarte mică de resurse acumulate din publicitate.

Foarte multe ziare care au avut oficii la Casa Presei s-au folosit de această posibilitate, oferind în arendă o parte din spaţiile redacţiei pentru a-şi menţine activitatea”, a specificat el.

În primii ani după proclamarea independenţei Republicii Moldova ziarele cu sediul la Casa Presei, cu excepţia celor de stat, s-au aflat în condiţii destul de jalnice.

Deficitul de resurse financiare făcea tot mai anevoioasă închirierea spaţiilor redacţionale.

În opinia lui Viorel Cibotaru, problema era de conotaţie juridică.

„Care ar fi dreptul ziaristului să privatizeze nişte încăperi? Nu există nici o logică.

Casa Presei a fost construită parţial din cotizaţiile Uniunii Jurnaliştilor din Moldova, deci nu e totalmente o proprietate de stat, dar în acelaşi timp nici nu e totalmente o proprietate a Uniunii.

Nu ştiu ce soluţie putea fi găsită. Probabil ar fi trebuit să existe un consorţiu economic, bazat pe nişte criterii de funcţionare foarte clare.

În general, majoritatea ziarelor care îşi au sediul la Casa Presei sunt nişte ziare parazitare, nu-şi pot asigura propria existenţă.

Care sunt cauzele este o altă problemă. Este cert că poporul nu are bani pentru ziare. Nu vreau să ofensez pe nimeni, dar părerea mea este că ele parazitează”, a menţionat el.

Renunţând la sistemul sovietic extrem de centralizat de gestionare a presei, reprezentanţii mass-media au acceptat trecerea la economia de piaţă, care din păcate a scos la iveală

nenumărate probleme şi lacune.

În perioadă de după dizolvarea Uniunii Sovietice şi mai ales după proclamarea independenţei Republicii Moldova la 27 august 1991 dezvoltarea unei activităţii private de afaceri în presă practic a fost imposibilă.

Cu toate că în 1991 a fost adoptată legea „Cu privire la privatizare” lipsa cunoştinţelor în domeniul managerial a împiedicat ziariştii să-şi dirijeze activitatea.

Mulţi au încercat sa editeze ziare.

Foarte puţini, însă, au reuşit să creeze o afacere în presă.

Există un adevăr trist: ziariştii din Moldova de multe ori au acceptat sprijin financiar din partea oamenilor de afaceri, organizaţii şi politicieni implicându-se în schimb în vre-un joc al acestora.

În asemenea condiţii multe ziarele au traversat situaţii destul de instabile şi incomode.

De obicei, orice suport material nu era de durată.

Fără bani şi subvenţii din partea statului nu putea-i merge prea departe.

De ce totuşi presa nu reuşea să atragă publicitatea?

„Publicitatea exista şi în anii sovietic, dar pe atunci ea nu avea un caracter comercial şi nu era calculată drept un venit al redacţiei”, îşi amintea Viorel Cibotaru.

„Astăzi piaţa noastră de publicitate este departe de a putea fi numită perfectă.

În comparaţie cu piaţa publicitară din alte state ea este foarte defectuoasă.

Dezvoltarea publicităţii depinde de dezvoltarea economică a mass-media.

Majoritatea celor care doresc să investească în Moldova sunt interesaţi doar în exploatarea resurselor de muncă.

Ei nu au nevoie de dezvoltarea pieţii noastre.

Investesc pentru a produce şi a exporta pe pieţele lor.

Nu au, deci, nevoie nici de publicitate locală. Printre companiile care investesc căci au nevoie de piaţa noastră şi respectiv de publicitate sunt Voxtel, Moldcel, Coca Cola, McDonald’s”, a mai adăugat el.

Pe parcursul primilor 10 ani de independenţă a Republicii Moldova un obstacol colosal în devenirea ziarelor afaceri a constituit-o difuzarea care a continuat să fie un monopol al statului. Nu au existat alte alternative.

În comunitatea jurnalistică serviciile de difuzare şi calitatea lor întotdeauna au constituit un motiv pentru conflicte.

„Poşta Moldovei fixa tarifele pentru abonare.

De asemenea, punea condiţii cât de mare să fie tirajul pentru a accepta difuzarea unei publicaţii periodice.

De obicei, ediţiile cu tiraje mici nu erau acceptate.

Un rol important îl juca şi popularitatea ziarelor.

Poşta Moldovei putea să refuze difuzarea, dacă vre-un ziar nu se cumpăra bine.

Ziariştii susţin că nu este exclus acesta să se fi făcut în mod intenţionat.

Ştiu câţiva oameni de afaceri care au încercat să schiţeze un business plan pentru crearea unui sistem alternativ de difuzare a presei.

În cele din urmă, persoanele respective s-au dezis de ideile lor iniţiale, pentru că nu au găsit o modalitate, pentru recuperarea într-un termen scurt a investiţiilor, precum şi pentru că profitul nu putea fi asigurat de un număr stabil de contracte”, a menţionat Viorel Cibotaru.


Cu toate dificultăţile tranziţiei jurnaliştii în acea perioadă au avut o libertate de expresie excepţională.

În consecinţă ziarele şi-au valorificat atât imaginea lor exterioară cât şi conţinutul. Potrivit lui Viorel Cibotaru, acea perioadă a avut farmecul ei pentru că în presă s-au spus lucruri care de mult timp au fost tăinuite ori interzise.

Libertatea de expresie depindea doar de libertatea de autocenzură.

„Pentru mine acum este mai greu să spun ceva, pentru că am un alt grad de responsabilitate.

E o chestie de educaţie, de cultură, care nu te părăseşte niciodată, nici dacă societatea este totalitară, nici dacă e democratică.

Într-o societate totul este interdependent precum dezvoltarea economică depinde de cea politică. Fără de un anumit grad de dezvoltare a instituţiilor politice cât şi a potenţialului economic nu poate fi vorba nici de asigurarea socială, medicală, învăţământ, cultură.

Criza permanentă din domeniul politic nu ne permite să ne formulam cert interesele naţionale. Suntem o ţară divizată.

Suntem o ţară în care există un conflict. Conform barometrului public realizat de Institutul de Politici Publice, 80 la sută din populaţia ţării consideră că mergem pe o cale greşită.

Starea lucrurilor este din cale afară de grea. Situaţia economică este deplorabilă, indiferent de faptul cum se promovează reforme”, a spus Viorel Cibotaru, referindu-se la rezultatele unei cercetări desfăşurate de Institutul de Politici Publice în cadrul căruia în 2001 îndeplinea funcţia de director de programe.

„Şi dacă am nimerit într-un cerc vicios?”, l-am întrebat. Cu un zâmbet trist, de parcă încercând să vadă lucrurile nu chiar atât de tragic, Viorel Cibotaru mi-a răspuns: „Asta-i altceva. It’s another question. It’s a long, long story”.

De la distanţa de peste 2500 km vocea lui Viorel Cibotaru se aude destul de desluşit prin skype, mijlocul prin care am convenit să discutăm aceeaşi temă peste 7 ani.

Viorel Cibotaru consideră că în comparaţie cu primii ani de independenţă, de la 2001 încoace, multe lucruri s-au schimbat radical.

Mai întâi de toate nu mai avem acel număr impunător de procese intentate reprezentanţilor mass-media pe motivul defăimării publice.

„Atât politicienii, exponenţii administraţiei publice cât şi mass-media, mai puţin lumea din mediul de afaceri, au adoptat un nou comportament, adecvat cadrului legislativ”, a menţionat Viorel Cibotaru.

În opinia lui, mecanismul precedent de intimidare a presei prin intentarea unor procese de judecată nu mai este pe agenda politică.

„Astăzi poţi să critici orice funcţionar public şi în cel mai divers mod, doar cu condiţia să nu încalci prevederile legii”.

Cu toate că legislaţia Republicii Moldova a fost ajustată la practica internaţională, în ţară se mai poartă discuţii asupra unor aspecte aparte.

De exemplu, în ultimul timp contradictorie a devenit problema accesului la informaţie.

„Pe de o parte legislaţia a avansat mult.

Este de apreciat ceea ce face Vasile Spinei şi alte organizaţii în acest sens.

Am adoptat printre primele ţări din spaţiul est european legea cu privire la accesul la informaţie, care este considerată foarte bună.

Astăzi avem un nomenclator de 10 ori mai mic, adaptat la condiţiile, noţiunile şi viziunile în general acceptate în spaţiul european: ce înseamnă secretul de stat, care ar trebui să fie limitările, care ar trebui să fie procedurile de furnizare a informaţii care pot cădea sub incidenţa. Am învăţat foarte multe lucruri”, a spus Viorel Cibotaru.

Preşedintele ţării a cerut recent să fie urgentată reexaminarea legii cu privire la secretul de stat.

Problema constă în faptul că legea cu privire la secretul de stat este una deschisă şi conţine în special norme generale, iar nomenclatorul se elaborează de guvern şi este cu caracter secret.

Atunci când jurnalistul nu poate avea acces la nomenclatorul secretelor de stat, care este un document secret, poate cu uşurinţă fără cunoştinţă de cauză să încalce acest nomenclator.

În opinia lui Viorel Cibotaru problema rămâne contradictorie pentru că în Moldova practicile rămân deocamdată restrictive.

În unele domenii funcţionarii publici îşi expun opiniile aplicând o autocenzură severă.

„La acesta conduce stilul autoritar al actualei guvernări în care preşedintele Voronin este o autoritate absolută.

Anume din acest motiv schimbările legislative pozitive nu pot fi percepute nici de jurnalişti, nici de public, nici de alţi beneficiari ai acestui proces.

Avem o legislaţie aproape perfectă, dar ne temem, inclusiv atunci când mergem să solicităm informaţii la parlament ori la guvern, ori la reprezentanţii societăţii civile.

De multe ori atunci când pui o întrebare simplă interlocutorul, care este obligat prin lege să-ţi răspundă, preferă să-ţi dea doar un răspuns foarte formal.

Guvernul vrea să coopereze, jurnaliştii vor, societatea civilă vrea, procedurile sunt, dar spiritul nu este. Sistemul se teme. Buchea legii e pusă la punct, dar spiritul nu există”, a menţionat Viorel Cibotaru.

Greutăţile prin care au avut de trecut reprezentanţii presei din Moldova au lăsat o povară enormă pe umerii lor.

Ce totuşi le-a scăpat ziariştilor în primii ani de independenţă?

Ce ar mai fi putut face ei pentru ca schimbările din activitatea lor să aibă consecinţe mai puţin dureroase?

Viorel Cibotaru crede că jurnaliştii au pierdut lamentabil bătălia în acea perioadă.

„Dacă vorbim de independenţa presei vizavi de privilegiul de a critica guvernarea, atunci cu excepţia unor cazuri aparte presa este totalmente înregimentată politic.

Avem exemple de promovare a independenţei pentru sine, dar în esenţă nu avem exemple concludente de ziare, reviste, posturi de televiziune, care într-adevăr să fie independente şi imparţiale aşa cum le-am dori noi într-o variantă ideală”, susţine Viorel Cibotaru.

Observ pe ecranul calculatorului cum pe faţă interlocutorului meu se strecoară o nelinişte.

Zice că „unii s-au autoadaptat cu mai multă jovialitate alţii cu mai puţină, unii mai atent alţii mai puţin atent.

În esenţă nu putem vorbi despre existenţa unei prese cu adevărat independente, capabile să califice acţiunile puterii nu doar negativ ori pozitiv, dar imparţial.

Toţi s-au înregimentat”.

Şi totuşi soluţia existenţei presei rămâne cunoscută de mai mult timp.

Altceva e că în ţară nu există condiţii potrivite pentru aceasta.

„Piaţa mass-media este una îngustă, care continuă să fie semiclandestină”, încearcă să explice Viorel Cibotaru şi adaugă în continuare:

„Mă refer la piaţa de publicitate situaţia reală a căreia n-o cunoaştem, nu cunoaştem sumele exacte care circulă, nu cunoaştem procedurile care se aplică realmente, nu cunoaştem toţi actorii. De fapt, zona publicitară continuă să fie una foarte opacă”.

Potrivit interlocutorului meu, tendinţele unor persoane sau instituţii private de a crea un pol al mass-media private, libere au eşuat. Exemple strălucite pot fi numărate pe degete.

De exemplu, Radio Sănătatea de la Edineţ s-a dezvoltat şi s-a afirmat foarte repede.

Referitor la situaţia afilierii politice Viorel Cibotaru consideră că „daca ceea ce faci nu se referă nemijlocit la sfera politică, ori nu poate fi folosit în lupta politică, ai toate şanse să te dezvolţi.

Cum ai intrat în jocul politic, indiferent de intenţii, imediat eşti împins spre înregimentare”.

Mă strădui să nu scap prilejul care mi s-a oferit pentru a-l întreba pe Viorel Cibotaru despre relaţia dintre presă şi guvern în momentul în care în Moldova avem un nou prim-ministru.

În ce măsura guvernele Druc, Muravschi, Sangheli, iar mai apoi Ciubuc, Sturza, Braghiş, Tarlev au reuşit să gestioneze activitatea presei? Va reuşi oare Greceanii să-o facă mai efectiv?

Viorel Cibotaru găseşte şi pentru această întrebare un răspuns.

Îmi mărturiseşte că nu vrea să vorbească de primele guverne.

Motivează că pe atunci lucrurile de abia erau la început de cale. În opinia lui în orice stat democratic din spaţiul european funcţionează sistemul, indiferent de faptul cine este primul-ministru.

„Poţi să spui că un prim-ministru a avut mai multă carismă, dar activitatea departamentului relaţii cu publicul funcţionează în dependenţă de sistem.

La Sangheli sistemul deja funcţiona. Era unul relativ eficient în dependenţă de situaţia acelei perioade.

Ciubuc a fost destul de departe de presă.

El n-a prea făcut declaraţii publice.

u ţin minte să favorizeze mai mult relaţiile cu presa.

Cel mai vizibil a fost guvernul lui Sturza care l-a avut purtător de cuvânt pe Nicolae Chirtoacă, o persoană cu capacităţi comunicaţionale excepţionale.

Exista o deschidere totală faţă de mass-media.

Chiar poate au fost şi conflicte dar Chirtoacă vorbea mai mult şi mai bine decât prim-ministrul.

Referitor la politicile pe care pe promova guvernul organiza foarte frecvent conferinţe de presă, furniza multă informaţie.

Odată cu sosirea guvernului Braghiş lucrurile au evoluat mai mult sau mai puţin normal.

Activitatea guvernului Tarlev a marcat câteva perioade.

Prima perioadă de apărare totală.

Tarlev era atacat şi batjocorit de toată presa.

Serviciile de presă executau o funcţie de gardă a unui premier care nu putea să se exprime adecvat şi în diferite situaţii făcea tot felul de greşeli.

A doua perioadă a fost de consolidare.

Persoane cu autoritate în rândul mass-media printre care Iurie Moraru, Victoria Musteaţă, Ştefan Culea au reuşit să facă din serviciu de presă al guvernului unul mult mai eficient chiar şi pentru premier. Anume în această perioadă au fost elaborate noi strategii de comunicare.

Mass-media din Moldova a primit o invitaţie pentru colaborare.

Tot atunci s-a produs o împărţire în „ai noştri” şi „ai voştri”.

De fapt, cred că guvernul Tarlev a adus aceste tradiţii într-o albie absolut normală.

Guvernul s-a modernizat. Au fost aplicate noi tehnologii de distribuire a informaţiei prin Internet.

Greceanii are o echipă care este completamente tehnologizată.

Toţi miniştrii pot opera calculatorul.

Au toate cunoştinţele necesare pentru relaţii cu publicul.

Sunt foarte buni în acest sens Viorel Melnic, Igor Dodon, Victor Stepaniuc.

Pe cine n-ai lua sunt persoane publice cu aptitudini de cooperare cu mass-media.

În sensul acesta cred că lucrurile au avansat.

Altceva este conţinutul, sinceritatea şi spiritul.

Doamna Greceanii este cu 10 capete mai sus decât Tarlev 1.

Nu vreau s-o compar cu Tarlev de la sfârşit, care a intrat completamente în rolul de premier şi era absolut liber şi degajat cu presa şi cu societatea civilă.

Cred că Greceanii începe de la un alt nivel şi ea are toate capacităţile necesare pentru a colabora cu presa”, a spus Viorel Cibotaru.

Nu este o noutate că presa întotdeauna a fost manipulată de putere.

În anumite perioade au existat şi încercări concrete de a manipula opinia publică prin intermediul ei.

Potrivit lui Viorel Cibotaru, în toate campaniile electorale au existat tendinţe de a influenţa mass-media.

Ele s-au manifestat în cel mai diferit mod: prin finanţarea unor ziarelor, prin desemnarea conducătorilor lor, prin alte metode.

Situaţia este similară şi astăzi.

„Nu cred că servilitatea presei faţă de putere e mai puţin camuflată ca în primii ani de independenţă.

Chiar dimpotrivă, după unele eşecuri unele mijlace mass-media încearcă să-şi înnobileze poziţia, invocând că nu pot tăcea atunci când ţara arde, când vin monştrii când se duc eroii.

Mi se pare că asistăm la o radicalizare a opţiunilor şi opiniilor.

Mai puţină lume ar dori să se situeze în centru.

Toate sunt în alb-negru şi mai puţin curcubeu”, a specificat Viorel Cibotaru.

În cadrul discuţiei din 2001 Viorel Cibotaru menţiona rezultatele obţinute după realizarea primului Barometru de Opinie Publică în care se stabiliseră că cetăţenii Republicii Moldova au foarte putină încredere în politicieni, iar încrederea lor faţă de mass-media este aproximativ aceiaşi ca şi în biserică.

„Dintre instituţiile statului, armata şi primăria se bucură de cea mai mare încredere (38%, respectiv 33% din subiecţi declară că au multă şi foarte multă încredere în aceştea).

Alte instituţii ale statului (guvern, parlament, preşedinte, poliţie) întrunesc niveluri ale încrederii sub 25%.

Dintre instituţiile societăţii civile, biserica şi presa au înregistrat cele mai înalte scoruri de încredere (77% si, respectiv, 53%).

În sindicate au încredere 14% dintre cei intervievaţi. Referitor la personalităţile politice, balanţa încrederii este negativă (proporţia celor care nu au încredere este mai mare decât a celor care au încredere în ele).

În aceste condiţii, cele mai mari procentaje de încredere le întrunesc Vladimir Voronin (36%), Dumitru Braghis (30%), Serafim Urecheanu (24%), Mircea Snegur (16%) şsi Ion Sturza (15%). Atitudinea faţă de partidele politice este preponderent nefavorabilă.

Astfel, la întrebarea „Care dintre partidele sau formaţiunile politice din ţară este în stare să contribuie astăzi la ieşirea din criză?”, 32% din persoanele intervievate au răspuns „nici unul” iar 31% „nu ştiu”, se menţiona în Barometrul de Opinie Publică de atunci.

În 2008 Viorel Cibotaru mi-a destăinuit că în scurt timp va avea rezultatele unui nou barometru de opinie publică care pentru prima oară va conţine opinii referitoare la ideologii.

Referitor la presă părerea lui Viorel Cibotaru este că în ultimii 7 ani au apărut ziare interesante.

Ziariştii au făcut încercări de autoafirmare.

Şi totuşi mai există şi ziare care sunt virtuale şi nu reflectă deloc realitatea.

Mai sunt ziare care duc o viaţă parazitara atunci când monopoliştii le oferea o şansă pentru existenţă. În comparaţie cu anii precedenţi gradul de cenzură lăuntrica pe care îl au astăzi jurnaliştii a devenit mai dur, apreciază Viorel Cibotaru.

Părerea lui e că uneori ziariştii pur şi simplu îşi schimbă valorile şi principiile de activitate, cât n-ar fi ei de capabili pentru ca să corespundă rigorilor muncii lor.

„Unii studenţi foarte buni îşi pierd absolut individualitatea într-un an-doi. Scriu sub influenţa boşilor”.

Care este totuşi situaţia actuală a mass-media din Moldova?

Oare presa merge pe o cale corectă de dezvoltare?

Viorel Cibotaru consideră că astăzi principiul de funcţionare a mass-media este doi paşi înainte şi unul înapoi.

„Orice activitate după doi paşi fermi înainte este stopată.

Şi asta nu doar din cauza comuniştilor. Din păcate avem înrădăcinate foarte multe deprinderi moştenite de la regimul precedent.

Regrese, degradare, comportamente neadecvate există şi în zona democraţilor.

Să fii în opoziţie nu înseamnă numaidecât să fii democrat. Să fii la guvernare nu înseamnă numaidecât să fii comunist.

Trebuie să existe o flexibilitate şi un curaj de a vedea lucrurile aşa cum sunt, pentru a încuraja oamenii să facă lucruri bune, inclusiv să aibă şi curajul de a critica”.