„La o raţie de o ciorbă chioară”

autor: Rodica Socolov

În exclusivitate!

Interviu cu Vasile Spinei, preşedintele
Centrului de promovare a libertăţii de exprimare
şi a accesului la informaţie Acces info.

Î: Dle Spinei, cum aţi putea caracteriza transformările care au evoluat în presa din Moldova în primii 10 ani de independenţă a ţării?

R: Am avut multe ediţii republicane şi locale cu tiraje mari. De exemplu, prin anii 1988-1989 Viaţa Satului avea 180 de mii de exemplare, Moldova Suverană 220 de mii de exemplare, Femeia Moldovei 340 de mii de exemplare. Mă refer la o perioadă în care apăreau ziare bune. Astăzi s-a cam dat uitării cum a fost pe atunci. Apărea revista Moldova, Chipăruş, Nistru, ziarul Literatura şi Arta. Era o perioadă când în ţară mai funcţiona radioul prin cablu. Şi atunci existau emisiuni proaste, dar se difuzau şi emisiuni foarte bune. Impactul informaţional se realiza după nişte parametri clasici. Presa avea un spectru de activitate foarte larg. Ne jucam cu focul prin tot felul de declaraţii şi articole ultra democratice. În urma perestroicii au avut de pătimit în primul rând cei care au pregătit-o: direct ori indirect, camuflat ori spunând lucrurilor pe nume. Ce s-a întâmplat cu presa din Moldova, care a fost una dintre cele mai îndrăzneţe în Uniunea Sovietică, este tragic.

Î: De ce?

R: Nu ştiu exact, dar cred că explicaţia poate fi foarte simplă. Pe lângă faptul că aveam acces la presa de limbă rusă, care n-a fost cea mai rea, printre care Literaturnaia gazeta, Ogonek, Moscovskie Novosti, noi, cei din Moldova, aveam acces şi la presa de limbă română, valoroase traduceri din domeniile filosofie, istorie, estetică. Este un miracol că am învăţat şi de la presa de limbă rusă cu canoane anglo-saxone, precum şi de la cea de limbă română, mult-asemănătoare celei francofone, spaniole ori italiene. Dacă să examinăm perioada anilor 1989-1990 putem observa că multe ediţii periodice de valoare şi-au încetat activitatea cu toate ca aveau o paginare de tip nou şi pledau pentru o libertate intelectuală reală, nu doar una a cuvântului. În acea perioadă în toate sferele de creaţie, inclusiv teatru şi pictură, s-a resimţit o descătuşare. Evenimentele care au avut loc după 1990, însă, s-au soldat cu o catastrofă.

Î: Care erau condiţiile economice ale presei din acea perioadă?

R: Ziarele erau finanţate de stat. În calitate de redactor nu aveam grija banului, eram responsabil doar de conţinut. Probleme economice nu existau.

Î: Cât de pronunţate erau pe atunci presiunile din partea Comitetului Central al Partidului Comunist?

R: Presiuni nu se mai făceau. Erau deja alte timpuri. De regulă, însă, se mai practica numirea în funcţia de redactor a unor persoane docile. În special, redactorii erau selectaţi pentru ziarele Moldova Suverană şi Sovetskaia Moldavia. Viaţa Satului a fost nevoită să joace teatru timp de un an şi jumătate. În consecinţă am transformat ediţia Comitetului Central, care apărea de trei ori pe săptămână, într-un săptămânal. Am recurs la acest truc pentru a scăpa de publicarea materialelor obligatorii. La fel au procedat şi alte ediţii periodice. După aceea s-au încetat ofensele de tipul mutre, boşorogilor. Atunci a dispărut şi cenzura, care a fost resimţită în mod deosebit în perioada anilor 1984-1985, când erai pur şi simplu obligat să plasezi în ziar materialele oficiale. La sfârşitul anilor 1986-1989 eram deja pe valul restructurărilor. Presa din Moldova a contribuit la această schimbare foarte mult, poate chiar în aceeaşi măsură precum presa din Ţările Baltice. Pledând pentru valori naţionale, limbă, alfabet, presa a jucat un rol extraordinar. Primul ziar publicat cu caractere latine a fost Glasul naţiunii. El a fost tipărit la Riga. Două luni mai târziu Viaţa Satului, ziar al Comitetului Central, a apărut pe jumătate în latină şi pe jumătate în chirilică. Am pus ţăranii în faţa faptului fără vreo pregătire. Aşa a fost.

Î: Cât de complicat a fost să schimbaţi statutul ziarului?

R: S-au întâmplat lucruri foarte curioase. După ce Moldova Suverană şi-a declarat intenţia de a renunţa la statutul de ziar al Comitetului Central, dar nu şi cel de ziar al guvernului şi al preşedinţiei, am fost chemat la Comitetului Central, pentru a primi indicaţia din ziua următoare Viaţa Satului să apară cu statut de ziar al Comitetului Central de trei ori pe săptămână. Am trântit uşa. Am venit la redacţie şi am anunţat colectivul ce se vrea de la noi. Toţi m-au susţinut. Decizia a fost: „Pierim, dar nu ne ducem”. Atitudinea noastră era destul îndrăzneaţă pentru acele timpuri. Pe atunci prim-ministru era Mircea Druc. Am mers la el pentru a-i cere să ne permită să fim ziar al guvernului. A doua zi eram deja ziar al guvernului şi „ne-am făcut de cap cum am vrut”, adică, am depăşit orice presiune din partea puterii, devenind în acest fel practic un ziar independent.

Î: Era mai complicat să fie ziarul organ al Comitetului Central decât al guvernului?

R: Da. Druc avea o orientare „fără canoane”. Cu toate acestea trebuia să faci parte din jocul lui Luchnschi din prima sa perioadă la putere. Ni se impuneau diferite calapoade şi decizii ale unor birouri. În acea perioadă chiar şi Moldova Suverană apărea într-o variantă mai diferită. Nemaivorbind de Literatura şi arta. După puciul de la Moscova şi declararea independenţei Republicii Moldova s-a recurs la un plan imperial. A fost o dirijare fantastică de la Moscova ori o simplă neînţelegere din partea ziariştilor. Nu ştiu ce s-a întâmplat. În timp ce ziariştii din Ţările Baltice în două-trei luni au privatizat tipografii, redacţii, s-au reorganizat şi au devenit independenţi. Spre deosebire de ei, noi am nimerit într-o euforie care ne-a costat scump. N-am prevăzut multe chestiuni. N-am perceput evenimentele în evoluţie. N-am înţeles lucruri elementare din cauza lipsei de cunoştinţe în domeniul economic. Presa locală a rămas în drum. Presa republicană a continuat să funcţioneze după cum obişnuia până i s-a impus plata pentru tipografie, chirie şi multe altele. După privatizare ziariştii din Moldova au rămas doar cu creionul în mână. Doar atât. Nimic altceva.

Î: Unde a dispărut proprietatea care ar fi putut să le aparţină?

R: Păi, ea a rămas statului. În posesia statului au rămas toate tipografiile raionale. Fostele sedii ale redacţiilor au fost împărţite între diferite direcţii de stat. Casa presei a rămas Cancelariei de stat, iar redacţiile amplasate în această clădire au fost nevoite să plătească bani nebuni pentru chirie. Chiar şi tipografia Universul a rămas în posesia statului. Astfel, oricând îţi pot închide „robinetul”. O greşeală de nerecuperat a fost sistarea activităţii radioului prin cablu. Cineva dintr-un interes pur economic a promis să aducă în fiecare sat difuzoare foarte bune. Afacerea n-a luat foc. S-au plasat doar vreo 140 de mii de difuzoare. În acest fel satele au rămas practic fără informaţie. Tirajele ziarelor s-au redus esenţial. Situaţia nu era mai uşoară nici la televiziune. N-am fost pregătiţi de o asemenea întorsătură. Nu ne-am orientat. Ne-am fiert în sucul nostru şi nu ne-am interesat ce fac fraţii din Ţările Baltice.

Î: Ce s-a întâmplat cu Viaţa Satului? De ce acest ziar a dispărut?

R: O perioadă am beneficiat de anumite sponsorizări de la guvern. Publicam pagini de economie, caiete de cultură. Alegerea noastră a fost să contribuim la valorificarea spirituală a ţării. În perioada anilor 1994-1995 am încercat printre primii să atragem publicitatea. Plasam publicitate în 4-5 pagini din 8-12. Anume aceasta ne-a dat posibilitatea să aveam la Viaţa Satului cele mai mari salarii pe atunci. Exemplul nostru l-au urmat şi alte ziare. Am sesizat repede că putem exista din publicitate, însă această situaţie benefică n-a durat prea mult, doar până la apariţia ziarului Makler. Din experienţa altor ţări cunoaştem ce rol joacă publicitatea. Dacă ziarul este credibil, are un tiraj mare. Dacă tirajul e mare, ziarul poate obţine publicitate. Noi însă nu avem piaţă publicitară. Publicitatea la noi se citeşte doar în limba rusă.

Î: De ce n-aţi încercat să plasaţi publicitate în rusă?

R: Publicam publicitare şi în rusă, dar fără nici un rost. Aveam un tiraj redus până la 9-10 mii de exemplare în timp ce Makler-ul avea 100 de mii de exemplare. De unde să fie eficienţă publicitatea difuzată la noi? Doritorii de a cumpăra spaţiu pentru publicitate mai degrabă se duceau la Nezavisimaia care avea un tiraj de 30 de mii de exemplare. Greşeli au fost multe. De exemplu, n-am studiat experienţa Ţărilor Baltice, în care ziariştii au devenit adevăraţi stăpâni. Scot ziare la preţuri mici. Le difuzează prin agenţii private, nu prin agenţii statale, care ne iau până la 40 la sută din costul unui număr. Am impresia că, cu excepţia Ţărilor Baltice, aceeaşi situaţie ca la noi s-a creat în tot spaţiul ex-sovietic. De parcă totul a fost dirijat. Privatizarea defectuoasă ne-a costat scump, precum şi inexistenţa unei solidarităţi a ziariştilor. Am rămas o breaslă foarte dezbinată. De altfel, aşa era întreaga intelectualitate. Câmpul nostru informaţional a fost afectat dramatic. S-a distrus radioul prin cablu. S-au micşorat tirajele. Sprijin a avut doar presa de partid. Totodată au apărut multe publicaţii, care deşi se declarau independente erau sponsorizate de diferite grupuri politice ori economice.

Î: Cât de restrictivă e legislaţia Republicii Moldova faţă de cei care încearcă să influenţeze sau să investească în presă pe ascuns?

R: Am fost parlamentar şi de aceea cunosc bine această problemă. Legile noastre, în afară de anumite prevederi convenabile puterii, sunt moarte. Potrivit Legii presei, toată mass-media este obligată de două ori pe an să-şi declare veniturile, ceea ce din 1994 n-a făcut-o niciodată nici o publicaţie. În general, nimic nu se verifică. Curtea de Conturi are rapoarte senzaţionale, dar nimeni încă n-a fost pedepsit. E mai convenabil să ai o presă dispersată, o presă de stat bine manipulată, „îndopată” cu articole propagandistice, o presă cu un tiraj mic, independentă, dar plină de ciondăneli şi declaraţii.

Î: În ce măsură consideraţi că presa din Moldova este independentă?

R: Cred că nu avem presă naţională independentă. Excepţie fac doar vreo 10 ziare judeţene. Cât nu s-ar părea de paradoxal, dar nu vom avea presă liberă atâta timp, cât timp oamenii nu vor simţi o necesitate pentru ea. La moment avem o populaţie amorfă şi analfabetă politic. Ce s-a întâmplat pe parcursul ultimilor 10 ani? Accesul populaţiei la informaţii ample şi de calitate, adică obiective şi echidistante, a fost limitat. Concomitent nu a existat nici elită politică. Într-o situaţie de acest fel cine are nevoie de ziare? Intelectualitatea nu citeşte nici literatură artistică, nici literatură de specialitate şi nici ziare. Este un mare paradox, dar şi o mare tâmpenie.

Î: Cum aţi caracteriza activitatea ziarelor în perioade de campanii electorale?

R: N-aş preamări impactul lor în perioade de acest fel. Am acumulat destulă experienţă în calitate de redactor al ziarului de partid Dialog.

Î: De ce aţi acceptat să lucraţi la un ziar de partid?

R: Am ieşit curat şi din această afacere. Guvernul a declarat că lichidează Viaţa Satului. Nici colegii mei, nici eu personal n-am reuşit să găsim vre-un sponsor pentru a salva ziarul. Atunci ne-a venit o ofertă să creăm un ziar nou. Cu echipa de la Viaţa Satului, care nu mai apărea de o jumătate de an, am preluat Dialog-ul cu condiţia să nu ne implicăm în chestii murdare. Atâta timp cât am fost redactor n-am permis acest lucru să se întâmple. Titlul Dialog îmi aparţine. Am fost redactor al acestei ediţii periodice doar doi ani, până când am plecat la Parlament. Intenţia mea de a salva un colectiv de 20 de oameni a fost un act de disperare. Eu personal aveam unde pleca. La mijloc mai era şi un moft. Tot timpul am sperat să revigorez ziarul vechi cu toate că ziarele sunt foarte ineficiente. Presa noastră, spre regret, nu prezintă evenimente, fapte ori ştiri, dar în particular abundă în epitete. Asta-i tragedia noastră. Nu se reflectă fenomene, doar mici gâlcevi. De exemplu, când ţara arde presa independentă vorbeşte zile în şir despre un apartament care se pregăteşte pentru preşedintele Parlamentului. Asta-i mai important în condiţiile în care jumătate de populaţie e plecată peste hotare, ori flămândă, ori furată şi doar o mână de oameni, 5 la sută, sunt milionari. Presa noastră s-a înglodat în detalii.

Î: Cine poartă vina pentru faptul că presa noastră e atât de imperfectă?

R: Există o cenzură foarte bine dirijată. Prostia generaţiei mai vechi a fost că nu s-a orientat la timp, n-a pus mâna pe imobil. Hârtia care astăzi costă foarte scump a trecut pe mâinile speculanţilor, adică aceleiaşi puteri. Guvernanţii au creat ilicit nişte structuri pentru aprovizionare. Dai 1000 de dolari pe un fleac, doar o tonă de hârtie. Ce faci cu o tonă de hârtie? Nimic. În plus chiria pentru oficiu şi plata pentru difuzarea ziarului sunt exagerat de mari. Există o cenzură foarte bine dirijată de ordin economic, dar şi politic. Marii democraţi, printre care am fost şi eu, am reuşit foarte puţin. Nu se mai poate nimic de întreprins. Structuri paralele s-au creat peste tot, nu numai în economie. Economia ţării funcţionează din greu. Leul îşi menţine puterea doar datorită acelor 150 milioane de dolari, care vin în fiecare an de la cei plecaţi la muncă peste hotare. Avem o ţară cu două feţe. Totul este paralel în cât s-ar părea că există şi o guvernare paralelă, nedeclarată, de care încă nu se ştie. În tot ce se întâmplă se simte o mână foarte experimentată şi nu exclud că acelaşi fenomen este prezent şi în alte ţări ex-sovietice. Situaţia materială a ziariştilor este dezastruoasă. Noi nu avem ziarişti bogaţi. În toată lumea există redacţii bogate şi ziarişti bogaţi. Atunci când eşti aruncat în stradă, nu-ţi mai rămâne alt ceva, decât să accepţi partizanatul politic. S-a vândut lume peste lume. Mulţi ziarişti de talie înaltă au plecat de la televiziune, de la radio şi din presă, pentru a se angaja în componenţa serviciului de presă al Preşedinţiei, Guvernului, etc. S-au aciuat acolo şi filtrează informaţia. Îşi îndeplinesc funcţia.

Î: În ce măsură în 1991-2001 a fost sprijinită presa din Moldova din partea statului? Au existat scutiri de TVA sau alte facilităţi? Pentru care categorii de presă?

R: În primul rând pentru cea de stat. Scutită de plata impozitelor în anumite perioade a fost întreaga presă, cu excepţia celei de publicitate. Şi anul trecut (2000), presa a fost scutită, dar pentru că formularea din Lege a fost atât de sofisticată, şi după 9 luni de la adoptarea ei nu a fost găsită nici o concluzie referitor la faptul care ediţii totuşi trebuie să fie scutite de TVA. A rămas incert care presă este de educaţie şi care de orientare politică. În Casa Presei presa de stat este scutită de plata pentru închirierea oficiului. Alte publicaţii, însă, plătesc bani grei. Pentru un birou de 10 metri pătraţi sunt necesari 500 de lei. În Parlamentul precedent am fost 11 ziarişti. Am pledat pentru schimbări. Eu personal am încercat să promovez proiecte referitoare la un sprijin economic pentru mass-media. De exemplu, în Federaţia Rusă există o lege în această privinţă. Facilităţi sunt necesare pentru toată presa. Proiectul pe care l-am pregătit n-a ajuns la dezbateri. Nici un proiect nu are valoare atunci, când pensionarii nu primesc pensii iar bugetarii salarii. Atâta timp cât economia ţării va funcţiona la nivelul de astăzi nici ziariştii nu vor avea facilităţi.

Î: Şi totuşi presa este considerată a patra putere în stat.

D: Presa nu se vrea a patra putere. Nici cei de la putere nu doresc acest lucru. La noi presa nu poate demite un guvern, nu poate ridica populaţia, nu poate reorienta un cititor cu tirajul său mic. În perioada campaniilor electorale presa este implicată în special în ceartă politică. La momentul actual presa a uitat de rolul ei de a informa cititorii despre candidaţii electorali ori mişcările politice pe care aceştia le reprezintă. Ziarele mai întâi de toate luptă între ele din cauza factorului economic.

Î: Credeţi că presa ar fi putut beneficia în rezultatul privatizării proprietăţii de stat?

R: Casa Presei, de exemplu, a fost construită de stat. Chiar dacă presupunem că acest local este al ziariştilor, redacţiile sunt datoare statului cu vreo 3 milioane de lei. Cine va suspenda aceste datorii? Bolşevicii au ştiut preţul presei şi au folosit-o la maximum. Acum o îneacă la maximum, căci n-au nevoie de o presă democratică. Cât priveşte tipografiile, ele vor fi de stat atâta timp, cât la putere sunt comuniştii.

Î: Există vre-o soluţie pentru ziarele care vor să părăsească Casa Presei?

R: Desigur, dacă ar putea atrage publicitatea. Toată publicitatea, însă, se adună la ziarele de limbă rusă. Atâta timp cât noi am strigat limbă, alfabet, ruşii s-au ocupat de privatizări masive. Dacă mergi de la Institutul de Medicină şi până la Academia de Ştiinţe nu vei găsi un magazin sau un chioşc de ziare, de vodcă sau de ţigări, unde se vorbeşte în română. Asta-i tragedia noastră. Concentrarea publicităţii la ziarele de limbă rusă s-a făcut intenţionat. Nu avem nici un ziar de publicitate în limba română. Ca să obţinem publicitate în română sunt necesare eforturi însutite. Nu mă salvează un sponsor pe care pot să-l găsesc pe o jumătate de an sau pe două luni. Să scot un ziar, pentru a face un joc a unei mişcări dubioase? Vom avea presă liberă atunci când populaţia va avea nevoie de ea. În calitate de redactor trebuie să simt o presiune din partea celor care nu mai pot trăi aşa mai departe, nu mai aleg comuniştii, vreau o democraţie reală şi o ţară democratică. Presa nu poate fi de una singură democratică. Cum poate exista o presă liberă într-un sistem defectuos?

Î: Credeţi că presa din Moldova va ieşi din acest impas, sau ne vom limita la cele câteva ziare judeţene, care de asemenea nu corespund totalmente standardelor europene?

R: Ai perfectă dreptate. Ele nu sunt eficiente. Actuala conducere a ţării ştie foarte bine ce semnificaţie are presa. Vor ţine deci în dizgraţie presa independentă. Vor face tot posibilul ca presa să nu fie scutită de TVA. Nu va fi abrogată prevederea despre interzicerea finanţării presei din exteriorul ţării. Nu vor fi privatizate tipografiile. Atunci când nu poţi să manipulezi presa, nu-i permiţi să se dezvolte. Avem un audiovizual docil. Am impresia că în jumătate de an vor fi retrase licenţele multor posturi de radio ori pentru că nu s-au achitat la timp, ori pentru că nu s-au înregistrat la timp. Deşi sunt optimist de fire, sunt foarte pesimist vizavi de dezvoltarea presei din Moldova. Dacă ar apărea un cotidian independent, echidistant cu un tiraj mare, cu articole de analiză, aceasta ar putea schimba într-o măsură oarecare lucrurile în ziaristică.

Î: Cunoaşteţi câte organizaţii de ziarişti funcţionează în Moldova?

R: Au apărut multe. Peste hotare e recunoscută doar Uniunea Jurnaliştilor din Moldova. Este trist faptul că Uniunea Jurnaliştilor din Moldova s-a transformat într-o organizaţie mono-naţională. Ruşii nu mai participă, şi-au creat o organizaţie aparte. Uniunea Jurnaliştilor din Moldova ar trebui să se transforme într-un sindicat. Astăzi ducem lipsă de un fond de asigurări.

Î: Ce aţi putea spune despre Legea presei, adoptată în 1994 şi modificată deja de atâtea ori?

R: Au survenit 12 modificări. Sunt autorul unui proiect de abrogare a Legii presei. Comuniştii l-au respins. Legea respectivă conţine doar câteva articole utile, vreo 6, care ar putea fi plasate în cadrul altor legi. Presa nu are nevoie de o lege a presei. Orice lege care prevede drepturi prevede şi obligaţiuni. Cea mai bună lege a presei este un cod deontologic. Ziaristul trebuie să fie calificat în măsura în care să nu facă gafe. Documentează-te dacă vreai să-ţi atingi scopul. Infantilismul jurnaliştilor a fost cauza principală pentru intentarea celor mai multe dintre cele circa 800 de procese judiciare intentate până în prezent (2001).

Î: Consideraţi că presa de limbă rusă se află în condiţii mai avantajoase?

R: Net superioare. Sunt câteva ziare editate de profesionişti printre care Logos press şi Delovaia gazeta. Ziarele de limbă rusă sunt finanţate de firme mixte moldo-ruseşti, au multă publicitate şi sunt exponenţi ai unor structuri foarte puternice. Dacă se scrie un articol despre livrarea de gaze, de exemplu, ziaristul de la aceste ediţii ştie unde să pună accentul. Pentru acel accent se plăteşte bine, şi ziarul mai poate apărea trei luni. Oamenii de afaceri din Moldova, ruşi sau moldoveni, au influenţă asupra oricui. Ziarele de limbă română nu pot smulge cu aceeaşi uşurinţă o informaţie mai deosebită. În mare parte ziarele naţionale îşi desfăşoară activitatea datorită suportului financiar pe care reuşesc să-l obţină din România, SUA, Franţa. Acelaşi Flux, ziar naţional, finanţat de români deja moare. Vor să-l vândă, pentru că românii nu mai au interese aici. Acest ziar va dispărea. Ruşii sprijină pe cei care le fac publicitate. Există un şovinism mascat, dar evident. Multe structuri economice s-au dezvoltat în baza relaţiilor vechi, comunist-bolşevice. Cotizaţiile, banii Partidului Comunist au dispărut într-o noapte. Ei însă s-au păstrat, dar cine s-a folosit de ei? Un grup de oameni. Lucinschi prin Lookoil, Petrol bank? Este imposibil de demonstrat, dar cred că aceşti bani au fost folosiţi pentru apariţia unor structuri. Acelaşi Makler de unde a luat capitalul iniţial? Publicitatea mişcă progresul. La Moscova nu sunt oameni proşti. Acelaşi Makler există în toate fostele republici socialiste. Pentru presa naţională această ediţie este asemănătoare unui câmp minat.

Î: Ce fel de ediţie este totuşi Makler-ul în opinia dumneavoastră?

R: Makler-ul nu are alternative. Aduce bani nebuni şi nu necesită să includă o altă informaţie, decât cea pur comercială. El, însă, poluează mentalitatea întregii populaţii care mai mişcă. Toţi apelează la Makler. El intră în casa oricui, cum ai merge să bei o bere.

Î: Prin ce modalităţi reuşesc să-şi atragă cititorii ziarele naţionale?

R: N-am avansat nici într-un domeniu prea departe. Nici în economie, nici în plan spiritual. N-am revigorat nici uzine. Nu ne-am îngrijit de cele circa 500 de Luminiţe, unde puteai răsfoi o carte. Ne paşte pericolul unei mentalităţi „sub zero”, a unei mentalităţi consumiste. Nimănui nu-i trebuie ziarele. Intelectualitatea nu citeşte. Studentul nu citeşte. Elevii nu citesc. Timp de 10 ani situaţia presei rămâne dezastruoasă. Au fost demnitari cu unele intenţii de a schimba lucrurile. Actuala putere totalitară nu are nevoie să dezvolte presa. Stai în banca din fund şi rămâi repetent! Sunt autorul Legii despre accesul la informare. Am făcut recent un sondaj care practic m-a orbit. S-a constatat că atunci când jurnalistului i se refuză accesul la vreo informaţie el recurge la o altă sursă. Codul Penal prevede pedepse până la 3 ani de puşcărie, pentru nefurnizarea informaţiei de interes public. Codul Contravenţiilor Administrative stabileşte pentru cei care împiedică accesul la informare amenzi în valoare de până la 150 de salarii minimale. Avem nevoie însă de o societate civilă puternică. Am impresia că va trebui să muncim încă mult. Pas cu pas fiecare intelectual trebuie să-şi determine milimetrul său de acţiuni, pentru ca să ne apropiem de democraţie. În general suntem pasivi. Nu acuz doar intelectualitatea, căci şi ea a fost pusă la raţia de o ciorbă chioară.

Î: Dle Spinei, ce schimbări s-au produs în activitatea presei din Moldova după 2001? Consideraţi că au fost găsite modalităţi mai eficiente de atragere a cititorilor?

R: N-aş putea spune că lucrurile s-au schimbat spre bine. Tirajele ziarelor n-au crescut. De azi pe mâine o duc atât ziarele naţionale cât şi cele locale. Din 2001 încoace nu s-au luat măsuri strategice pentru stimularea reflectării pluralismului de opinii. Deşi s-a operat deetatizarea presei naţionale, Moldova Suverană şi Nezavisimaia Moldova au rămas tot atât de servile puterii. Ziarele private o duc de azi pe mâine, pentru că situaţia economică în care se află Republica Moldova astăzi nu permite nici funcţionarea eficientă a publicităţii. Fiecare rupe cum poate. La fel ca şi mai înainte, mai multă publicitate au ziarele de limbă rusă cât şi cele ex-statale. Pentru restul presei: ce mai rămâne printre degete. Este imposibil ziarele să supravieţuiască din tirajele lor atât de mici. În cel mai bun caz ar trebui să aibă 25000-30000 de exemplare. Nu cunoaştem cifre reale, dar cred că nu avem ziare cu astfel de tiraje. Este suficient doar să răsfoieşti ziarele pentru ca să-ţi dai seama de situaţia lor reală pe care o denotă doar aspectul lor exterior. De exemplu, stilul alb-negru iar adeseori şi paginarea primitivă le fac să se deosebească mult de ziare din România. Investitorii străini nu sunt interesaţi să investească în presa noastră. O politică a statului pentru stimularea activităţii presei este extrem de necesară.

Î: Ce ar însemna aceasta? Noi scutiri de TVA?

R: Nu. Scutirea de TVA este o chestiune foarte delicată. Astăzi ea se referă în particular la publicitatea care poate fi acumulată fără achitarea TVA până la un anumit nivel.

Î: Avem vre-o posibilitate de contorizare a activităţii publicitare?

R: Nu avem. Resursele financiare pe care ziarele le acumulează din publicitate nu sunt mari. Ar putea fi găsite diverse soluţii de stimulare a presei. De exemplu, s-ar putea proceda la micşorarea cheltuielilor lor de bază pentru arendă, inclusiv la Casa Presei, pentru hârtie ori pentru tipar. De asemenea, ar putea ameliora situaţia financiară a unor ziare anunţarea unor granturi pentru reflectarea unor anumite teme.

Î: Ce s-a reuşit de la 2001 încoace referitor la perfectarea cadrului legislativ?

R: După adoptarea Legii cu privire la accesul la informaţie s-au produs schimbări esenţiale. Această lege nu este o lege moartă asemeni Legii presei din 1994, care a fost modificată de atâtea ori. Legea cu privire la accesul la informaţie a influenţat atât mentalitatea cât şi comportamentul funcţionarilor publici. În ultimii 7 ani numai centrul nostru Acces-info a organizat sute de seminare pentru ei. Legea cu privire la accesul la informaţie nu mai este abstractă. La diferite nivele funcţionarii publici simt deja necesitatea de a fi mai deschişi cu publicul. Mai mult acces la informaţie vom avea pe măsura democratizării societăţii. Deocamdată, accentul multor funcţionari publici se pune pe păstrarea unei imagini instituţionale. Nu cumva să scoată gunoiul din casă. Accentul, însă, ar trebui sa fie pus pe transparenţă. Consider că Legea cu privire la codul deontologic a funcţionarului public nu ne va ajuta în acest sens. Ziariştii au nevoie să obţină informaţii din prima sursă şi nu de la persoane abilitate de a-i informa. Pe de o parte se vorbeşte de transparenţă şi integrare europeană, pe de alta se strecoară asemenea legi.

Î: De ce funcţionarii publici se tem să vorbească la direct cu presa?

R: Pentru că aşa e semnalul de sus. La conferinţe de presă se vorbesc lucruri periate şi bine lustruite. Serviciile de presă sunt nişte structuri care doar tipăresc imaginea.

Î: Care este astăzi rolul presei în menţinerea cursului democratic al ţării?

R: Presa scrisă contribuie foarte puţin la democratizarea societăţii. Trebuie să vorbim de un proces reciproc. Cu cât ţara e mai democratică cu atât ea creează condiţii mai favorabile pentru dezvoltarea presei şi invers. Doar o presă liberă ar putea contribui la democratizarea societăţii şi la descătuşarea mentalităţii.

Î: In 2007 Freedom House a declarat ca presa din Moldova nu este libera. Deci, nu avem presă independentă.

R: Nu, nu avem presă independentă. Un ziar independent ar trebui să fie neutru. La etapa actuală avem presă care e de partea guvernării şi presă care e de partea formaţiunilor de opoziţie. O parte privesc lucrurile în colori roze. Alta - în negru. Presa este extrem de divizată. La etapa actuală n-am putea spune că avem vre-un ziar absolut independent pentru reflectarea a tot ce se întâmplă în ţară.

Î: Avem nevoie de condiţii speciale pentru aceasta?

R: Vom avea presă liberă atunci când cetăţeanul va conştientiza că are nevoie de ea. Lucrul acesta nu se face prin decizii guvernamentale. La etapa actuală cetăţenii sunt absolut indiferenţi. Lumea s-a dezvăţat să citească. Şi nu pentru că s-a trecut la caractere latine. Astăzi sunt ziare raionale care au nu 15000 de exemplare, dar doar 500. Practic televiziunea a acaparat interesul cetăţeanului de rând. E foarte comodă căci dă mură în gură. A apărut şi internetul. La noi nu citesc nici adolescenţii nici maturii, nici ziare nici cărţi.