Foto în exclusivitate!

Foto: Rodica Socolov

M.D. Spenser autorul a 36 de cărţi pentru copii din seria Shivers şi a 6 cărţi din seria Humano Morphs. O altă pasiune pentru el este muzica! Poate anume de aceea recenziile de muzică, interviurile şi eseurile lui sunt excepţionale.

M.D. Spenser the author of the 36-book Shivers series and the 6-book Humano Morphs series for children. His other passion is music! Maybe because of that his CD reviews, interviews and essays are excepţional.

Schimbarea agendei politice: un pas sigur spre victorie

autor: Rosica Socolov


Foto: Constantin Ursu

Publicitatea politică realizată cu iscusinţă poate să influenţeze mai uşor mentalitatea şi comportamentul alegătorilor, mai ales acelora care greu decid pentru cine să voteze, fiindcă nu se identifică cu vreun candidat ori partid, chiar dacă susţin deja anumite poziţii.

Obţinerea voturilor cetăţenilor indecişi nu o dată a asigurat victoria unor politicieni. Indecişii îţi pot schimba uşor preferinţele, dacă vreun candidat reuşeşte să-i convingă că poziţiile lor sunt identice[1]. În acest scop cea mai bună tactică a politicienilor este să afle ce vor alegătorii şi în dependenţă de aceasta să-şi contureze strategia pe care o vor aplica în timpul campaniei preelectorale precum şi după alegeri.

De obicei alegătorul votează mai uşor pentru candidatul care îi împărtăşeşte opinia şi aspiraţiile, decât pentru acel care încearcă sa-l convingă să-şi schimbe poziţia. Deci soluţia potrivită pentru candidaţi este să-şi schimbe agenda discursurilor lor publice[2].

Determinarea agendei politice[3] este o confruntare tenace a subiectelor, care merită să fie puse în discuţie în scopul atragerii atenţiei celor mai puternice mijloace de informare, publicului şi elitei societăţii[4].

Potrivit unor cercetători termenul „agendă politică” este definit drept „un grup de confruntări politice care oricând pot fi considerate probleme ce merită atenţia societăţii”[5]. Schimbarea agendei politice le poate asigura politicienilor victoria, adică numărul suficient de voturi pentru a depăşi pragul electoral.

Anume aceasta le permite să-şi realizeze interesele prin „cumpărarea” simpatiei electoratului. Încercarea candidaţilor de a convinge alegătorii că viziunile lor politice sunt identice se aseamănă cu încercarea comercianţilor de a micşora sensibilitatea consumatorilor faţă de preţul unui produs, făcându-le impresia că este ieftin şi contribuie la ameliorarea calităţii vieţii lor.

Ce înseamnă, însă, ca cineva să fie mai puţin sensibil faţă de „preţul” votului său? Să gândească mai puţin? Să creadă în tot ce afirmă politicienii? Sau să se dezamăgească şi să nu mai dorească să meargă la alegeri, sub presiune începând să creadă că votul lui nu are valoare şi nu poate schimba situaţia spre mai bine?

Pentru ca mesajele politice să fie concludente este necesar să fie mai întâi de toate credibile, nu doar transmise cu frecvenţă maxim posibilă. Frecvenţa mesajelor joacă un rol important în conturarea unei opinii anumite [6], dar nu unul determinant.

Este cunoscut faptul că interesul alegătorilor scade atunci, când mesajul politic nu este calificat drept unul credibil. Evident, alegătorii îşi pot schimba preferinţele în cadrul actualelor campanii destul de dinamice ale mass-media. Dar aceasta nu înseamnă că mesajele publicităţii politice, fiind bine realizate, pot influenţa uşor publicul.

De obicei, alegătorii nu le dau importanţă, pentru că le consideră lipsite de aceea greutate semantică pe care o au ştirile ori comentariile mijloacelor de informare.

Publicitatea politică poate fi efectivă, însă, pentru aceasta este nevoie ca ea să fie testată înainte de lansare. Politicienii urmează să investească în studii (focus groups), căci pentru a convinge un anumit segment al publicului mesajele lor necesită să fie redactate în conformitate cu rezultatele obţinute.

În RM politicienii, deocamdată, nu obişnuiesc, mai mult din motive economice, să desfăşoare studii asupra reacţiei publicului la publicitatea lor politică înainte de a o lansa publicului larg. De cele mai multe ori ei îşi determină strategiile deviind spre o politică populistă[7], care se potriveşte aşteptărilor alegătorilor.

Analiza interdependenţei unui lider politic cu alegători lui dovedeşte faptul că atunci, când alegătorul se dezice de interesele proprii în favoarea intereselor de masă, influenţa liderului asupra alegătorilor se realizează într-o atmosferă de încredere şi de satisfacţie[8].

1. M. Haug, „Do campaigns really change behaviour?”, Nord/com review 25/1-2 (septembrie 2004), p. 282.
2. S. Iyengar - A.F. Simon, „New Perspectives and Evidence on Political Communication and Campaign Effects”, Annual Review of Psychology 51 (2000), p. 158.
3. Referitor la procedura stabilirii agendei politice care se defineşte drept relaţie între agenda mass-media şi agenda publicului vezi M.E. McCombs και D.L. Shaw, „The agenda-setting function of mass media”, Public Pinion Quarterly 36 (1972), p. 176-185.
4. J.W. Dearing - E. M. Rogers, Agenda Setting, Sage Publications, Thousand Oaks, London, New Delhi 1996, p. 2.
5. R.W. Cobb şi C.D. Elder, Participation in American politics: The dynamics of agenda-building, Johns Hopkins University Press, Baltimore 1983, p. 14. (lucrarea originală a fost editată de Allyn & Bacon în 1972) στο J.W. Dearing, E.M. Rogers, Agenda Setting. Sage Publications, Thousand Oaks, London, New Delhi 1996, p. 2.
6. Potrivit lui J. Zaller, „The Myth of Massive Media Impact Revived: New Support for a Discredited Idea”, în D.C. Mutz - P.M. Sniderman - R.A. Brody, Political Persuasion and Attitude Change, The University of Michigan Press, Ann Arbor 1996, p. 17-78, toate mesajele aduc rezultate, schimbarea comportamentul alegătorilor se explică prin faptul care candidat este în stare să transmită cele mai multe mesaje.
7. Γ. Μπαμπινιώτης, o. cit., p. 991: termenul «populism» = „(în sens negativ) lauda şi acceptarea slăbiciunilor şi greşelilor poporului, precum şi adoptarea unor acţiuni şi poziţii care satisfac poporul (şi în general pe mulţi), fără ai aduce vre-un beneficiu, doar pentru a-i câştiga simpatia”.
8. Е.В. Егорова-Гантман, К.В. Плешаков, o. cit., p. 213.

Sensibilizarea: „amestec” emotiv de mesaje

autor: Rodica Socolov


Foto: Constantin Ursu

O altă modalitate prin intermediul căreia politicienii încearcă să câştige simpatiile alegătorilor ori să-i dezorienteze este sensibilizarea lor[1]. Politicienii conştientizează tot mai mult rolul important al emoţiilor în procesul de convingere al electoratului.

Nu în zădar în ultimii ani anume emoţiile sunt obiectul principal de cercetare al psihologilor politici. Cercetătorii declară că nu este deloc întâmplător faptul că politicienii acordă o mai mare atenţie rolului pe care îl pot juca emoţiile în viaţa politică[2].

Este cert că un orator bun îşi câştigă auditoriul, dacă discursul lui are o deosebită încărcătură emotivă. Cu toate acestea, este absurd într-o campanie preelectorală spoturile publicitare doar să sensibilizeze[3] ochiul alegătorului, încercând în acest fel să-i blocheze gândirea prin perindarea unor imagini cât mai spectaculoase.

Politicienii contemporani obişnuiesc să sensibilizeze publicul asupra temelor politice într-un mod simplu de tot, fără a depune eforturi pentru a-l educa ori convinge prin discursuri oratorice iscusite. Majoritatea alegătorilor, puţin informaţi asupra evenimentelor din viaţa politică, nici nu revendică discursuri politice bine argumentate.

Mai mult ca atât, ei nu au încredere în politicieni[4]. În realitate, publicul devine jertfă a constrângerii inconştiente. Potrivit lui Haxley, oamenii timpurilor noastre „văd şi aud mult mai multe decât conştientizează că văd ori aud. Informaţiile acestea, însă, se înscriu în subconştient şi pot influenţa gândirea conştientă, sentimentele, precum şi comportamentul»[5].

Oamenii se confruntă cu un volum de informaţii din presă şi mijloace electronice de informare cu mult mai mare decât acel, pe care îl pot asimila şi memora, ceea ce conduce la formarea unei obişnuinţe de concentrare a atenţiei doar asupra informaţiei calificată semnificativă.

După cum menţionează psihologii, anume această deprindere, care funcţionează asemenea unui mecanism de apărare, le permite să recepţioneze semnale din zgomot[6]. Este foarte dificil, aş zice imposibil, să evaluăm în ce măsură publicitatea politică influenţează cetăţenii: gândirea, sentimentele şi comportamentul lor. Există o paletă întreagă de factori, care contribuie la crearea opiniei publice[7].

Cu toate acestea, cercetătorii atenţionează asupra necesităţii studierii aprofundate a publicităţii politice, deoarece de multe ori conţine informaţii false ori denaturate, care pot pune în pericol sistemul de percepţie a realităţii obiective al alegătorului[8].

Percepţia neadecvată a realităţii politice este motivată de prezenţa în materialele publicitare a unui flux enorm de informaţii inutile, cât şi de lipsa informaţiilor necesare înlocuite de multe ori de cele false şi tendenţioase[9].

Constatarea de mai sus nu se referă doar la publicitatea politică negativă, dar şi la cea pozitivă, care, de asemenea, poate fi denaturată, extrem de emotivă, stereotipică şi subiectivă[10]. Majoritatea politicienilor preferă să-şi critice oponentul. Dau prioritate mesajelor negative, pentru că astfel pot atrage mai repede atenţia alegătorilor[11].

Prin arta lor impresionantă de a obţine „un vot într-un minut” creatorii publicităţii politice obişnuiesc să transmită mesaje ameninţătoare după care prezintă ca un antidot „brand”-ul, adică soluţia cea mai bună. Publicitatea negativă nu câştigă prea mult simpatia alegătorilor[12].

Stereotipurile politice, însă, au un sistem de funcţionare destul de complicat. În multe cazuri în campaniile preelectorale mijloacele de informare le lansează drept curse pentru alegători. Create pentru a-i duce în eroare, ele sunt periculoase chiar şi pentru cei care le elaborează la comandă, pentru că pot produce schimbări esenţiale şi comportamentul lor[13].

Cercetătorii menţionează, însă, că deja de mult timp mesajele negative joacă rolul principal în publicitatea care mai întâi de toate are drept scop să schimbe atitudinea ori să creeze anumite opinii[14].

Cu ajutorul imaginilor mesajele negative pot respinge publicul, îl pot face indiferent faţă de tot ce se petrece în societate[15]. Dezamăgirea publicului în măsura în care ar putea neglija dreptul de participare la alegeri se consideră un scop uşor. Mult mai dificil este să convingi suporterii unui candidat să-şi dea voturile pentru un alt candidat[16].

Potrivit clasificării lui Gronbeck (1994), spoturile politice negative pot fi: a) implicative – critică voalat adversarul şi în special se referă la prezentarea candidatului, b) comparative – compară candidatul cu adversarul lui, c) ofensive – critică caracterul, motivele, aliaţii şi acţiunile adversarilor[17].

Calitatea publicităţii politice depinde în mare măsură de imagini şi sunete. Atunci când se aplică imagini întunecate şi sunete ameninţătoare se poate crea impresia unei realităţi îngrozitoare(hard-sell), iar când se apelează la umor ori ironie fină, lucrurile pot fi prezentate ca o poveste frumoasă cu un final indefinit (soft-sell)[18].

Imaginile şi muzica, care însoţesc informaţiile din background joacă un rol important în transmiterea mesajelor iscusite şi tentante. În epoca noastră în campaniile electorale nimic nu este întâmplător. Eficacitatea publicităţii politice depinde mai întâi de toate de măiestria realizării acesteia.

De exemplu, „amestecul” de mesaje devine extrem de emotiv prin utilizarea imaginilor vizuale. Transmiterea mesajelor politice este necesar să fie efectuată cât mai rapid şi prin cât mai puţine operaţii. Se presupune că acel care deţine controlului asupra comunicării vizuale are puterea să schimbe opinia publică, s-o influenţeze prin procedee fine, diacritice.

Mesajele vizuale sunt mai scurte şi mai rapide. Potrivit unor afirmaţii, pot conduce chiar şi la gândire liniară, precum şi la convingerea prin asocieri[19]. Cercetătorul Kohtev afirmă că la baza închipuirilor, gândurilor şi sentimentelor pe care le poate genera un material publicitar stă un sistem complicat de asocieri, formate prin contopirea, asemănarea ori contrastul a doi sau mai mulţi factori psihologici.

Kohtev susţine că publicitatea poate afecta pe cineva emotiv în funcţie de valorile lui materiale şi spirituale, precum şi în funcţie de conţinutul publicităţii: cât de informativă este, care este volumul informaţiilor noi ori utile, ce mijloace au fost folosite la realizarea acesteia, în ce măsură este logică ori originală, conţine cuvinte şi expresii potrivite pentru elaborarea imaginii candidatului politic[20].

1. Γ. Μπαμπινιώτης, Λεξικό της Νέας Ελληνικής Γλώσσας, Atena 1998, p. 687: termenul „sensibilizare” = „1. a face (pe cineva/ceva) sensibil, îl fac să simtă uşor iritările exterioare: ~ la iritările mediului exterior.
2. Εισαγωγή στην πολιτική ψυχολογία, introducere-redactie Γ. Ν. Γαλανής - H. Moser, traducere în greacă Μ.Δ. Νομικός, edit. Παπαζήση, Αtena 1999, p. 88.
3. Drept factor exterior
4. Barometrul Opiniei Publice în Republica Moldova realizat de Institutul de Politici Publice din RM în 2004 dovedeşte lipsa de încredere în politicieni. Din 1116 persoane care au fost rugaţi să aleagă din 10 nume de politicieni personalitatea în care au cea mai mare înredere 31% au răspuns „nu am încredere în nimeni”, 19% de respondenţi au răspuns „nu ştiu în cine să am încredere”, iar 5% de respondenţi n-au răspuns.
5. Α. Χάξλευ, Επιστροφή στο Θαυμαστό Νέο Κόσμο, edit. Ελεύθερος Τύπος, Αtena 1978, p. 68.
6. Е.В. Егорова-Гантман, К.В. Плешаков, Политическая реклама, edit. Никколо-Мидия, Moscova 2002, p. 188.
7. J.R. Zaller, The nature and origins of mass opinion, New York: Cambridge University Press 1992, p. 119-150.
8. G. Burson, “Analyzing Political Television Advertisements”, Magazine of History 6/4 (primăvara 1992), Organization of American Historians, https://www.oah.org/pubs/magazine/communication/burson.html, 2/02/2006.
9. Е.В. Егорова-Гантман, К.В. Плешаков, o. cit., p. 158.
10. G.W. Richardson, “Looking for Meaning in All the Wrong Places: Why Negative Advertising Is a Suspect Category”, Journal of Communication 51 (decembrie 2001), p. 778.
11. K.L. Fridkin, και P.J. Kenney “Do negative messages work? The Impact of Negativity on Citizens’ Evaluations of Candidates”, American Politics Research 32/5 (septembrie 2004),
p. 572.
12. B.E. Pinkleton, “Effects of print comparative political advertising on political decision-making and participation”, Journal of Communication 48/4 (1998), p. 24–36.
13. Е.В. Егорова-Гантман, К.В. Плешаков, o. cit., p. 159.
14. H. Lavine, D. Burgess, M. Snyder, J. Transue, J.L. Sullivan, B. Haney, S.H. Wagner, “Threat, Authoritarianism, and Voting: An Investigation of Personality and Persuasion”, Personality and Social Psychology Bulletin 25/3 (martie 1999), p. 337.
15. S. Ansolabehere - S. Iyengar, Going negative: How political advertisements shrink and polarize the electorate, The Free Press, New York 1996, p. 9.
16. S. Iyengar - M. Prior, “Political Advertising: What Effect on Commercial Advertisers?”, Stanford University, 1999, στο http://www.stanford.edu/%7Esiyengar/research/papers/advertising.html, 2/02/2006.
17. Β.Ε. Gronbeck, Negative political ads and American self images, 1994 στο A.H. Miller – B.E. Gronbeck, Presidential campaigns and American self images, Westwiev Press, Boulder CO – potrivit lui G.W. Richardson, “Looking for Meaning in All the Wrong Places: Why Negative Advertising Is a Suspect Category”. Journal of Communication, 51 (decembrie 2001), p. 778.
18. Clasificarea respectivă aparţine lui M. Kern, “30-second politics: Political advertising in the eighties”, New York: Praeger, 1989. La ea se referă G.W. Richardson, o. cit., p. 779.
19. Referitor la imagini publicitare vezi A.-M. Barry, Visual intelligence: perception, image, and manipulation in visual communication, State University of New York Press, Albany 1997, p. 253-301, A. Johnston - L.L. Kaid, „Image Ads and Issue Ads in U.S. Presidential Advertising: Using Video style to Explore Stylistic Differences in Televised Political Ads From 1952 to 2000”, Journal of Communication 52 (iunie 2002), p. 281-300.
20. Н.Н. Кохтев, Реклама: искусство слова, edit. Universităţii de la Moscova, Moscova 2004,
p. 25.

Stereotipurile – un joc al politicienilor

autor: Rodica Socolov

Foto: Constantin Ursu

Procesul de evaluare a publicităţii politice demonstrează că această metodă de proclamare şi de promovare a mesajelor politice este un joc de care devin tot mai interesaţi politicienii. În acest fel politicienii încearcă să atragă atenţia alegătorilor şi să creeze o climă favorabilă pentru obţinerea voturilor.

Chiar dacă ne-am obişnuit să asociem politicienii cu ceva serios, în cele din urmă ne dam seama că astăzi tot mai caracteristic le este jocul, care constituie „o pauză, un interludiu în viaţa noastră cotidiană”[1].

Dacă să luăm în consideraţie opinia lui Huizinga despre faptul că în formele sale superioare jocul funcţionează drept „o lupta pentru a câştiga ceva ori un spectacol care reflectă ceva”[2], atunci devine clar de ce politicienii „jertfesc” atât de uşor seriozitatea lor pentru un joc.

Jocul, „cea mai neobişnuită şi penetrantă modalitate de comunicare”[3], este preferat de politicieni pentru că le oferă posibilitatea într-o perioadă de timp limitată să influenţeze electoratul. În acest fel mesajele video si audio se întipăresc mai eficient în memorie.

Politicienii recurg la folosirea stereotipurilor, una dintre formele de exprimare a opiniei, care este contestabilă, dar deloc arbitrară. Multe dintre stereotipuri se conturează în jurul câtorva cuvinte, care definesc diverse categorii: rase, naţiuni, clase ori profesii, obiecte ori produse.

Stereotipurile sunt prezente în publicitatea politică prin simboluri, care creează de obicei o imagine tentantă pentru spectatori. În afară de simboluri, stereotipurile pot să exprime, de asemenea, prejudecăţi referitoare la naţiuni, sexe, religii ori la o anumită clasificare socială.

Pentru prima dată termenul stereotip a fost folosit de cercetătorul Ο. W. Lippman[4] pentru a caracteriza „imaginile din cap”, ce intermediază între realitate şi concepţia despre aceasta, simplificând şi orientând gândirea spre mai puţine ori mai multe devieri serioase de la realitatea obiectivă.

Categoriile[5] de stereotipuri pot fi ample ori limitate. Deseori, dar nu în mod obligatoriu, se asociază cu o prejudecată, o predispoziţie pozitivă ori negativă vizavi de cele luate în discuţie[6].

De obicei oamenii folosesc stereotipurile atunci, când nu au posibilitatea, capacitatea ori puterea de a acorda atenţie unei realităţi anumite[7]. În acest context, psihologia socială arată că stereotipurile rezultă din mai multe procese.

Unul dintre acestea este schematizarea care este „un proces de simplificare şi de generalizare (…) a fiecărui gând uman (…), de atribuire a aceloraşi calificative pentru toate fiinţele sau obiectele, care sunt determinate cu acelaşi cuvânt (…), de simplificare a cunoştinţelor exprimate prin cuvinte, care în realitate sunt stereotipuri: serios, timid, leneş ş.a.m.d.»[8].

Un alt proces, care contribuie la stereotipie este reacţia vizavi de o situaţie socială. „Orientarea pe care o ia gândirea schematică şi cea simbolică se află într-o legătură strânsă cu situaţia subiectelor, care se identifică şi exprimă opinia despre obiect: este vorba de o situaţie în care predomină emoţii pozitive ori negative, de tentaţie ori de frică”[9].

Numeroase studii au dovedit că stereotipurile pot influenţa interacţiunile sociale prin modalităţile prin care acestea devin confirmate. Când persoanele au un stereotip prelucrarea informaţiilor se petrece în limitele acestui stereotip[10].

Dacă presupunem că politica este în realitate o „industrie de spectacol”, atunci ar trebui să fim de acord că scopul politicii, care joacă cu stereotipurile, nu este de a câştiga performanţă şi valoare, transparenţă şi sinceritate, dar de a pretinde că acesta este scopul[11].

În realitate cele mai multe stereotipuri constituie o generalizare nejustificată. Aceasta înseamnă că stereotipurile nu sunt exacte. Dar şi atunci când sunt exacte, stereotipurile obişnuiesc să aibă o influenţă nefastă asupra concepţiei noastre despre alţii.

Modul de creare a unei imagini prin cuvinte şi clişee (după cum sunt, de exemplu, pronumele colective: noi, pe noi, aceştia, pe aceştia) de multe ori dovedeşte o prejudecată[12]. Astfel, se limitează prelucrarea mesajelor noi. Şi aceasta, de asemenea, este în interesul politicienilor.

1. J. Huizinga, Ο άνθρωπος και το παιχνίδι, edit. Γνώση, Atena 1989, p. 22.
2. J. Huizinga, o.cit., p. 28.
3. Ν. Ποστμαν, Διασκέδαση μέχρι θανάτου, ο δημόσιος λόγος στην εποχή του θεάματος, edit. Δρομέας Atena 1998, p. 138.
4. W. Lippman, “The World Outside and the Pictures in Our Heads”, Public Opinion, Harcourt, Brace and Co, New York (1922), p. 3-32.
5. Categoriile dau posibilitatea unei determinări rapide a unui obiect anumit şi pot fi mai mult ori mai puţin logice, potrivit lui G.W. Allport, The nature of prejudice, Cambridge 1954 la care face referinţă cartea Σύγχρονες έρευνες στην κοινωνική ψυχολογία: Διομαδικές Σχέσεις, sub redacţia-întroducerea lui Σ. Παπαστάμου, , traducerea în greacă Κ. Τριανταφυλλοπούλου, a IV-a ediţie, editura Οδυσσέας, Atena 1996, p.118.
6. A. Bullock - Ο. Stallybrass (Eds), The Fontana Dictionary of Modern Thought, Collins, London, Fontana 1977 la care face referinţă articolul lui H. Tajfel, „Stereotipuri sociale şi grupuri sociale” în Σύγχρονες έρευνες στην κοινωνική ψυχολογία: Διομαδικές Σχέσεις, sub redacţia-întroducerea lui Σ. Παπαστάμου, , traducerea în greacă Κ. Τριανταφυλλοπούλου, a IV-a ediţie, editura Οδυσσέας, Atena 1996, p.113.
7. I. Horowitz - K. Bordens, Social Psychology, Mayfield Publishing Company, London, Toronto 1995, p. 193.
8. J. Maisonneuve, Εισαγωγή στην ψυχοκοινωνιολογία,edit. Γιώργος Δαρδανός, Atena 2001, p. 226.
9. J. Maisonneuve, o. cit., p. 227.
10. I. Horowitz - K. Bordens, o. cit., p. 205.
11. Ν. Postman, o. cit., p. 138.
12. Psihologul social Charles Perdue şi colegii lui au examinat presupunerea potrivit căreia folosirea cuvintelor care caracterizează in-groups şi out-groups inconştient creează prejudecăţi şi stereotipuri. Vezi Perdue - Donidio - Gurtman -Tyler, 1990 la care face referinţă cartea Social Psychology, I. Horowitz - K. Bordens, o. cit., p. 198.

Publicitatea politică în Republica Moldova

autor: Rodica Socolov


Foto: Constatin Ursu

RM a asimilat publicitatea politică drept un element nou al campaniilor electorale pe parcursul ultimilor ani. În perioada regimului sovietic în Moldova exista doar o singură formaţiune politică.

În lipsa concurenţei politice activitatea partidului de guvernământ se baza doar pe propagandă şi agitaţie. „Noţiunea „publicitate politică” în perioada sovietică n-a fost aplicată. Fenomenul respectiv se afla sub controlul departamentelor de propagandă şi agitaţie. De publicitate se vorbea doar atunci când era nevoie de soluţionat vreo sarcină comercială”[1].

După consolidarea unui nou mediu politic, în condiţiile unor noi circumstanţe social-politice din ţară şi proclamarea independenţei în 1991, publicitatea politică devine „o armă nouă” a politicienilor în lupta lor pentru putere.

Primele spoturi publicitare ale candidaţilor electorali, apărute în cadrul campaniilor preelectorale, au fost de 30-40 de secunde. Ele au abordat programe politice prin imagini şi texte simple, fără a recurge la efecte vizuale complicate.

Publicitatea politică a apărut în RM în rezultatul dezvoltării concurenţei între forţele politice, care au contribuit la edificarea pluralismului politic[2]. Acest nou sistem a fost legalizat de Constituţia RM care a fost votată în iulie 1994.

Este important să menţionăm că legea despre publicitate adoptată de Parlamentul RM în 1997 nu se referă la publicitatea politică. Deci RM nu dispune de o lege, care ar reglementa publicitatea politică.

Potrivit Codului Electoral al RM, reglementarea publicităţii politice în cadrul campaniilor electorale este o prerogativă a Comisiei Electorale Centrale.

1. В.В. Ученова, История отечественной рекламы, edit. UNITY, Moscota 2004, p. 6.
2. Constituţia RM, art. 5: „(1) Democraţia in Republica Moldova se exercita in condiţiile pluralismului politic, care este incompatibil cu dictatura si cu totalitarismul. (2) Nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului”.

Natalia Miroshnikova în oazele muzicii salvatoare

autor: Rodica Socolov

Pianista, Natalia Miroshnikova, originară din Republica Moldova, se simte în Grecia în ascensiune profesională, dar îşi aminteşte deseori de Chişinău cu o nostalgie plăcută.

Aceasta îi permite să păstreze mereu în gând cele mai frumoase clipe, trăite în patrie, şi să-şi renoveze încontinuu forţele prin amintire.

Nu multora dintre cei imigraţi în Grecia temporar ori pentru restul vieţii le reuşeşte acest lucru.

Nataliei i-a surâs norocul
Poate pentru că mereu a fost sprijinită de soţul ei Alexis Miroshnikov-Paraskevopoulos, grec de origine. Poate pentru că, după cum mi-a mărturisit, s-au dovedit a fi salvatoare oazele muzicii, care în Grecia au făcut-o să se simtă stimată şi recunoscută.


Foto: din arhiva Nataliei şi a lui Alexis Miroshnikov

Natalia l-a întâlnit pe Alexis la Conservatoriul din Chişinău. Sub conducerea lui şi-a obţinut diploma de pianist, iar mai târziu, când erau deja căsătoriţi, şi-a dezvoltat alături de el talentul. Concertau de multe ori împreună. Astfel a făcut primii paşi prefesionali, devenind cunoscută în societatea muzicală de la Chişinău.

Au realizat visul tatălui lui Alexis
Natalia şi Alexis sau stabilit în Atena în 1991. Aceasta a fost visul tatălui lui Alexis, grec de origine, stabilit în Batoumi. Căsătorit în spaţiul sovietic, tatăl lui Alexis mereu şi-a dorit repatrierea.

De altfel, mulţi greci s-au întors şi se întorc şi astăzi în patrie din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, chiar dacă acolo la momentul actual se trăieşte mai bine ca în Grecia. Unii se întorc pentru că în sfârşit au ieşit la pensie, alţii îşi trimit copii la studii universitare, ori, mai rar, se întorc pentru că a venit timpul să le meargă copii la şcoală, deşi sunt conştienţi de greutăţile care-i aşteaptă.

Grecii n-am putea spune că sunt mai patrioţi decât alţii. Ceea ce îi face să se reîntoarcă, cred că este mediul specific acestei ţări, modul de a savura libertatea de a fi ori de a petrece cu prietinii, ceea ce nu pot avea în aceeaşi măsură altundeva.

Recunoscuţi şi la Atena
Sosită la Atena împreună cu soţul ei, Natalia nu ştia încă unde se va angaja. Pentru recunoaşterea diplomei obţinute la Chişinău n-a trebuit să treacă mult timp. Spre fericire, soţul ei a fost acceptat profesor la Conservatoriul Naţional Elen. Ea a fost acceptată în acelaşi sistem de învăţământ muzical un pic mai târziu.

Natalia predă lecţii de pian copiilor de vârstă şcolară, dar şi la Conservatorul elen. O preocupă mult să concerteze împreună cu Alexis cât şi să colaboreze şi cu muzicieni greci ori de altă naţionalitate. Natalia şi Alexis şi-au ales cariera de solişti. Le place orice gen de muzică.

Natalia adoră folclorul. Nu prea ascultă muzică greacă tradiţională ori pop. „Când ascult muzică din Moldova totul în interior mi se înviorează. Această muzică mă alimentează cu atâta energie…”, spune ea. Aceeaşi preferinţă, de solist, a avut şi fiul lor Cristophor Miroshnikov, care cântă la violoncel şi în ultimul timp s-a aflat în multe turnee la New York, Bruxelles, Amsterdam, Londra, Paris...

În calitate de mamă, critic şi ascultător Natalia l-a însoţit de multe ori. Faptul că soţii Miroşnikov au fost recunoscuţi în societatea elenă nu este o dovadă că activitatea lor este apreciată. Frecvent înregistrări de la concertele lor sunt transmise pe programul radiofonic elen de muzică clasică.

De nenumărate ori Natalia şi Alexis au participat la festivaluri în diferite oraşe din Grecia şi de peste hotare. În perioada de şedere în Grecia ei au înregistrat trei CD-uri, două cu lucrări de Schubert şi unul cu lucrări ale compozitorilor greci din secolul 19.

O experienţă nouă
În opinia Nataliei, Palatul Muzicii de la Atena, aşa-numitul Megaro Mousikis, este cea mai serioasă sală de concerte. În Grecia, însă, nu există un sistem de stat centralizat precum era cândva în Moldova cel al Filarmonicii.

Încearcă să fie activi, dar nu tot timpul le este simplu să-şi organizeze activitatea. „Atunci aveai grijă doar să te pregăteşti de concert. Acum este puţin mai complicat, pentru că deseori trebuie să le organizezi singur pe toate”, spune Natalia.

Soţii Miroshnikov au editat la Atena un manual de exerciţii pentru pianişti, ori persoane care doresc să înveţe tehnica de interpretare la pian. O altă lucrare publicată de ei este un dicţionar de termeni muzicali. Deja de trei ani Natalia şi Alexandr conduc Asociaţia Internaţională a Oamenilor de Cultură „Muza”.

Scopul lor este promovarea tinerelor talentelor din Grecia şi de pe Cipru. Viorişti, violoncelişti, chitarişti şi pianişti pot participa la concursurile „The muse”, organizate de ei doar dacă au în program lucrări scrise de compozitori străini cât şi de compozitori greci din sec. 20.

Grecia acceptă muzicienii străini
Cu toate că pianista recunoaşte că îi lipseşte mediul muzical de care a avut parte în ţară, susţine că în Grecia, care nu are tradiţii în muzică clasică, muzicienii străini sunt bine văzuţi, mai ales cei care aparţin unor şcoli muzicale puternice.

Grecia a avut de parcurs o cale diferită de Austria, Franţa, Italia, Germania şi alte ţări. 300 de ani sub jugul turcesc şi-au lăsat amprenta. Cu toate acestea grecii se străduie să preia de la străini tot ce este mai bun, pentru a completa golul şi a dezvolta muzicalitatea. Faptul că în ultimii 5 ani în Grecia părinţii se străduie să-şi înscrie copii la şcoli de muzică justifică acest lucru.

Numărul profesorilor de muzică în instituţiile de învăţământ muzical din Grecia, susţine Natalia, e destul de mare. O bună parte de elevi, însă, abandonează studiile muzicale odată cu absolvirea liceului. Printre ei există şi persoane care pleacă să-şi prelungească studiile peste hotare, dar nu atât de mulţi. Pentru rezultate bune trebuie efort suplimentar şi multe lecţii particulare.

„Multe persoane din R. Moldova sosesc în Grecia. Îmi pare rău că mulţi dintre ei au studii superioare dar sunt nevoiţi să lucreze oriunde. Nu se pot angaja pe motive obiective şi subiective. O problemă dificilă este recunoaşterea diplomei de studii, alta necunoaşterea limbii. Diplomele noaste au fost recunoscute uşor datorită faptului că eram muzicieni cu un succes deja înregistrat”, precizează pianista.

Întâlniri în stradă
Natalia povesteşte îngândurat despre întâlnirile pe care le-a avut cu muzicieni din R. Moldova în diferite locuri şi ţări. „Pe ai noştri îi recunoşti foarte repede, oriunde şi în orice împrejurări. În Grecia am întâlnit de mai multe ori pe strada centrală Ermou interpreţi ai formaţiei „Fluieraş”.

În Veneţia în piaţa Sfântului Marcu am întâlnit chiar elevi de-ai noştri. I-am recunoscut după interpretare. Mulţi au plecat pe diferite motive. Sper, însă, ca relaţiile dintre oameni, care au lucrat împreună vreodată să nu se piardă”, zice Natalia.

Procentul mic al copiilor străini în şcoli de muzică elene
Şcolile de muzică din Grecia rămân aproape nefrecventate de copii imigranţilor. Cu toate că accesul nu este limitat, educaţia muzicală costă. Natalia Miroşnikova presupune că procentul mic al copiilor de origine străină în şcolile muzicale elene ar putea fi motivat economic.

„S-ar putea ca străinii să angajeze mai des ca grecii profesori pentru lecţii individuale”, spune Miroşnikova.

Şcolile de muzică necesită tot felul de taxe: pentru înscriere, lunare şi examene anuale. Există un plafon, dar preţul depinde de fiecare instituţie în parte. Unii micşorează plăţile pentru a atrage un număr mai mare de elevi, alţii insistă la preţuri mari indiferent de numărul celor care se vor înscrie.

În general, pentru aceasta sunt necesari bani mulţi. Examenul de absolvire a Conservatorului costă aproximativ 400 euro. De regulă pentru copii talentaţi din familii cu o situaţie economică nu prea bună soluţia este să se găsească bursă ori sponsori.

Sper să venim în R. Moldova cu concerte
Pianista Natalia Miroshnikova susţine că în ultimii ani a avut doar motive triste pentru a vizita ţara în care s-a născut, a copilărit şi şi-a luat zborul în lumea artei. Amatorii de muzică clasică ar putea să-o admire interpretând şi la Chişinău.

Soţilor Miroshnikov le place ideea de a veni acasă cu vreun concert, chiar dacă le displace bezna care domneşte seara pe unele străzi din capitală.