Foto: Constantin Ursu
Procesul de evaluare a publicităţii politice demonstrează că această metodă de proclamare şi de promovare a mesajelor politice este un joc de care devin tot mai interesaţi politicienii. În acest fel politicienii încearcă să atragă atenţia alegătorilor şi să creeze o climă favorabilă pentru obţinerea voturilor.
Chiar dacă ne-am obişnuit să asociem politicienii cu ceva serios, în cele din urmă ne dam seama că astăzi tot mai caracteristic le este jocul, care constituie „o pauză, un interludiu în viaţa noastră cotidiană”[1].
Dacă să luăm în consideraţie opinia lui Huizinga despre faptul că în formele sale superioare jocul funcţionează drept „o lupta pentru a câştiga ceva ori un spectacol care reflectă ceva”[2], atunci devine clar de ce politicienii „jertfesc” atât de uşor seriozitatea lor pentru un joc.
Jocul, „cea mai neobişnuită şi penetrantă modalitate de comunicare”[3], este preferat de politicieni pentru că le oferă posibilitatea într-o perioadă de timp limitată să influenţeze electoratul. În acest fel mesajele video si audio se întipăresc mai eficient în memorie.
Politicienii recurg la folosirea stereotipurilor, una dintre formele de exprimare a opiniei, care este contestabilă, dar deloc arbitrară. Multe dintre stereotipuri se conturează în jurul câtorva cuvinte, care definesc diverse categorii: rase, naţiuni, clase ori profesii, obiecte ori produse.
Stereotipurile sunt prezente în publicitatea politică prin simboluri, care creează de obicei o imagine tentantă pentru spectatori. În afară de simboluri, stereotipurile pot să exprime, de asemenea, prejudecăţi referitoare la naţiuni, sexe, religii ori la o anumită clasificare socială.
Pentru prima dată termenul stereotip a fost folosit de cercetătorul Ο. W. Lippman[4] pentru a caracteriza „imaginile din cap”, ce intermediază între realitate şi concepţia despre aceasta, simplificând şi orientând gândirea spre mai puţine ori mai multe devieri serioase de la realitatea obiectivă.
Categoriile[5] de stereotipuri pot fi ample ori limitate. Deseori, dar nu în mod obligatoriu, se asociază cu o prejudecată, o predispoziţie pozitivă ori negativă vizavi de cele luate în discuţie[6].
De obicei oamenii folosesc stereotipurile atunci, când nu au posibilitatea, capacitatea ori puterea de a acorda atenţie unei realităţi anumite[7]. În acest context, psihologia socială arată că stereotipurile rezultă din mai multe procese.
Unul dintre acestea este schematizarea care este „un proces de simplificare şi de generalizare (…) a fiecărui gând uman (…), de atribuire a aceloraşi calificative pentru toate fiinţele sau obiectele, care sunt determinate cu acelaşi cuvânt (…), de simplificare a cunoştinţelor exprimate prin cuvinte, care în realitate sunt stereotipuri: serios, timid, leneş ş.a.m.d.»[8].
Un alt proces, care contribuie la stereotipie este reacţia vizavi de o situaţie socială. „Orientarea pe care o ia gândirea schematică şi cea simbolică se află într-o legătură strânsă cu situaţia subiectelor, care se identifică şi exprimă opinia despre obiect: este vorba de o situaţie în care predomină emoţii pozitive ori negative, de tentaţie ori de frică”[9].
Numeroase studii au dovedit că stereotipurile pot influenţa interacţiunile sociale prin modalităţile prin care acestea devin confirmate. Când persoanele au un stereotip prelucrarea informaţiilor se petrece în limitele acestui stereotip[10].
Dacă presupunem că politica este în realitate o „industrie de spectacol”, atunci ar trebui să fim de acord că scopul politicii, care joacă cu stereotipurile, nu este de a câştiga performanţă şi valoare, transparenţă şi sinceritate, dar de a pretinde că acesta este scopul[11].
În realitate cele mai multe stereotipuri constituie o generalizare nejustificată. Aceasta înseamnă că stereotipurile nu sunt exacte. Dar şi atunci când sunt exacte, stereotipurile obişnuiesc să aibă o influenţă nefastă asupra concepţiei noastre despre alţii.
Modul de creare a unei imagini prin cuvinte şi clişee (după cum sunt, de exemplu, pronumele colective: noi, pe noi, aceştia, pe aceştia) de multe ori dovedeşte o prejudecată[12]. Astfel, se limitează prelucrarea mesajelor noi. Şi aceasta, de asemenea, este în interesul politicienilor.
1. J. Huizinga, Ο άνθρωπος και το παιχνίδι, edit. Γνώση, Atena 1989, p. 22.
2. J. Huizinga, o.cit., p. 28.
3. Ν. Ποστμαν, Διασκέδαση μέχρι θανάτου, ο δημόσιος λόγος στην εποχή του θεάματος, edit. Δρομέας Atena 1998, p. 138.
4. W. Lippman, “The World Outside and the Pictures in Our Heads”, Public Opinion, Harcourt, Brace and Co, New York (1922), p. 3-32.
5. Categoriile dau posibilitatea unei determinări rapide a unui obiect anumit şi pot fi mai mult ori mai puţin logice, potrivit lui G.W. Allport, The nature of prejudice, Cambridge 1954 la care face referinţă cartea Σύγχρονες έρευνες στην κοινωνική ψυχολογία: Διομαδικές Σχέσεις, sub redacţia-întroducerea lui Σ. Παπαστάμου, , traducerea în greacă Κ. Τριανταφυλλοπούλου, a IV-a ediţie, editura Οδυσσέας, Atena 1996, p.118.
6. A. Bullock - Ο. Stallybrass (Eds), The Fontana Dictionary of Modern Thought, Collins, London, Fontana 1977 la care face referinţă articolul lui H. Tajfel, „Stereotipuri sociale şi grupuri sociale” în Σύγχρονες έρευνες στην κοινωνική ψυχολογία: Διομαδικές Σχέσεις, sub redacţia-întroducerea lui Σ. Παπαστάμου, , traducerea în greacă Κ. Τριανταφυλλοπούλου, a IV-a ediţie, editura Οδυσσέας, Atena 1996, p.113.
7. I. Horowitz - K. Bordens, Social Psychology, Mayfield Publishing Company, London, Toronto 1995, p. 193.
8. J. Maisonneuve, Εισαγωγή στην ψυχοκοινωνιολογία,edit. Γιώργος Δαρδανός, Atena 2001, p. 226.
9. J. Maisonneuve, o. cit., p. 227.
10. I. Horowitz - K. Bordens, o. cit., p. 205.
11. Ν. Postman, o. cit., p. 138.
12. Psihologul social Charles Perdue şi colegii lui au examinat presupunerea potrivit căreia folosirea cuvintelor care caracterizează in-groups şi out-groups inconştient creează prejudecăţi şi stereotipuri. Vezi Perdue - Donidio - Gurtman -Tyler, 1990 la care face referinţă cartea Social Psychology, I. Horowitz - K. Bordens, o. cit., p. 198.
.jpg)
