Independenţă, barter şi răspundere limitată

autor: Rodica Socolov

În exclusivitate!

Interviu cu Viorel Cibotaru, doctor în ştiinţe filologice,
actualmente directorul Colegiului Invizibil din Chişinău,
în 2001 director de programe la IPP

„Libertate de expresie”
Foto: Rodica Socolov

În perioada de trecere de la totalitarism spre democraţie multiplele implicaţii comunicaţionale, care au marcat domeniile politic, social, economic şi spiritual, au afectat în mod deosebit activitatea presei din Moldova.

Viorel Cibotaru îşi amintea într-un interviu realizat acum 7 ani că în 1990 presa, care mai funcţiona în cadrul sistemului sovietic, se conducea în activitatea sa de toate zilele, inclusiv şi cea economică, de hotărârile Comitetului Central al Partidului Comunist.

De cele mai multe ori aceste hotărâri purtau un caracter de directivă, care apoi erau implementate în baza hotărârilor Consiliului de Miniştri.

Hotărârile Consiliului de Miniştri, care erau destinate gestionării presei, de regulă, se refereau la un anumit mijloc de informare.

Unele aveau chiar şi anexe, în care era indicată mărimea salariilor, bugetul, ori schemele de încadrare la muncă. Existau anumite normative şi pentru achitarea onorariilor.

Ele se stabileau luându-se în consideraţie tipologia mass-media ori în dependenţă de spaţiul deţinut de acestea.

Alte hotărâri stabileau preţurile la consumabile, hârtie, vopsea, volumul cheltuielilor admisibile pentru tipar, transport ori difuzare.

„Sistemul mass-media din acea perioadă era foarte centralizat şi funcţiona în baza regulilor economiei planificate”, a menţionat Viorel Cibotaru.

În opinia lui, transformările care s-au produs în Moldova începând cu anul 1985, cu perestroica şi glasnosti iniţiate de Gorbaciov, au afectat mai întâi de toate rolul social al mass-media.

„Schimbări esenţiale s-au produs pentru extinderea libertăţii de expresie, accesul la informaţie, însă, a mai rămas pentru o perioadă limitat, datorită unei confruntărilor vehemente dintre presă şi reprezentanţii vechiului regim care activau în toate structurile de stat, precum şi datorită mentalităţii şi standardelor referitore la statutul jurnalistului în societate, dreptul lui de a obţine informaţia necesară şi de a-şi expune punctul lui de vedere, înrădăcinate adânc în opinia publică”.

Potrivit lui Viorel Cibotaru, temelia funcţionării mass-media a fost zdruncinată în perioada anilor 1990-1991.

În perioada sovietică orice ediţie periodică apărea în baza unei decizii a Comitetului Central al Partidului Comunist ori a guvernului, ori a unei instituţii subordonate lor (de exemplu, Ministerului de Educaţiei ori Ministerului Apărării).

Conform legislaţiei, nu era posibilă crearea unei instituţii absolut independente. Deci, nu putea exista nici un ziar fără o apartenenţă instituţională ori fără decizia unei instituţii anumite printre care puteau fi şi neguvernamentale: Academia de Ştiinţe, Uniuni de Creaţie, Uniuni Sindicale.

Orice decizie trebuia să fie confirmată printr-o altă decizie a unui organ superior. Instituţia care lua decizia de înfiinţare a unui ziar, post de radio ori de televiziune se numea fondator.

Potrivit legislaţiei, mijlocul de informare putea avea şi editor.

În cazul în care fondator putea fi o instituţie de partid, editor putea fi o instituţie subordonată acesteia.

Dacă fondator era guvernul, atunci editor putea fi un centru de investigaţie politică de pe lângă guvern.

Astfel pe atunci de cele mai multe ori fondatorul şi editorul erau una şi aceeaşi persoană juridică.

Încercările mass-media din Moldova de a găsi orice posibilitate în acest scop erau extrem de perseverente.

Delimitarea drepturilor fondatorului şi a editorului a început însă mai târziu.

În 1992, conform regulilor fondatorul era patronul, cel care dicta, genera idei şi directive obligatorii.

„Pentru a se distanţa de fondator şi a obţine mai multă libertate în acţiunile lor, cât şi pentru a-şi exprima liber opiniile, jurnaliştii au început să caute noi variante de statut pentru ziarele lor.

Reprezentanţii presei din Moldova puteau obţine libertatea scontată doar prin delimitarea drepturilor editorului de a fondatorului. Foarte multe ziare s-au confruntat cu această problemă”, a precizat Viorel Cibotaru.

În 1991-1992 în Republica Moldova s-a obţinut dreptul că editor să fie colectivul redacţional. De exemplu, dacă instituţia era fondată de Sindicate sau de Ministerul Agriculturii editor putea fi colegiul de redacţie.

„Desigur, în acest fel presa a câştigat o libertate mai mare.

Încetul cu încetul, redacţiile ziarelor deveneau mai independente, deşi în acea perioadă principala sursă de finanţare continua să fie bugetul de stat”, a spus Viorel Cibotaru.

Atunci când sistemul vechi a început să dea faliment foarte multe ziare, care erau editate pe banii ministerelor, dar se implicau în mişcarea de eliberare naţională, ori alte activităţi de reformare a societăţii, trezeau nemulţămirea fondatorilor.

Tendinţa de eliberare de sub tutela fondatorului şi de sub ochii cenzurii acestuia, devenea tot mai pronunţată, mai ales în condiţiile în care fondatorii aplicau tot mai des la măsuri de constrângere.

Potrivit lui Viorel Cibotaru, „etapa respectivă a fost destul de conflictuală în istoria presei”.

Ziariştii recurgeau la greve atunci când era stopată finanţarea după invocarea a tot felul de motive în afară de cel adevărat.

De cele mai multe ori motivul indicat era „nu-s bani” ori „s-au cheltuit deja resursele planificate”.

„Primele ziare independente au început să apară odată cu schimbările legislative introduse la începutul anilor 90.

În acest fel orice persoană fizică sau juridică putea fonda un ziar”, îşi amintea Viorel Cibotaru.

Mai întâi au apărut ziarele comerciale, cu caracter distractiv care se conduceau în activitatea lor de o practică nouă.

Nimeni nu mai putea să le impună o structură a redacţiei ori un volum anumit de cheltuieli.

Cu toate acestea, redacţiile continuau să se conformeze unor hotărâri ale Consiliului de Miniştri.

„În esenţă deciziile guvernelor Druc, Muravschi, Sangheli aveau acelaşi conţinut vechi. Bunăoară, stabileau aceleaşi sumele pentru onorarii, mai ales pentru ziarele care continuau să fie editate din bugetul statului.

Era paradoxal, dar pentru calcularea procentului de defalcări în fondul social din salariile jurnaliştilor instituţiile fiscale nu făceau nici o diferenţă între ziarele bugetare ori private”.

În anii de tranziţie spre democraţie sistemul vechi de asigurare a mass-media cu consumabile nu mai funcţiona ca înainte.

„În Uniunea Sovietică materialele consumabile erau distribuite centralizat.

De exemplu, pentru fiecare ziar în dependenţă de tirajul lui, care era calculat după nişte criterii mai mult abstracte decât concrete.

Presei i se asigurau toate cele necesare: consumabile, transport, etc.

Resursele materiale erau stocate la tipografia centrală.

Toate tipografiile mari funcţionau după acelaşi principiu, centralizat, căci toate aparţineau statului”, a adăugat Viorel Cibotaru.

Când a început să se formeze o nouă piaţă a resurselor materiale cu preţuri libere, apariţia multor ziare depindea de cele mai ciudate soluţii. „Multe ziare erau editate doar datorită metodei de barter: roşii pentru hârtie, vin pentru vopsea de tipar”, a accentuat Viorel Cibotaru.
Primele afaceri private atât în presă cât şi mijloacele electronice au apărut în Moldova din iniţiativa unor persoane fizice, dar nu din iniţiativa unor instituţii şi au fost înregistreze în calitate de societăţi cu răspundere limitată.

„Primul post de radio a fost Unda Liberă, creat la Universitatea de Stat.

Universitatea a primit echipament şi a început difuzarea unor emisiuni radiofonice în baza unui statut absolut independent datorită unui grant”, îşi amintea Viorel Cibotaru.

Mai târziu au fost înfiinţate şi alte posturi de radio independente.

Cele mai esenţiale resurse care au fost investite în crearea SRL-lor, cu excepţia unui număr foarte mic care şi-au început activitatea absolut de la zero, erau sau de partid, sau resursele unor organizaţii neguvernamentale care se aflau la început de cale. A doua sursă de finanţare era bugetul de stat.

„Unele SRL-uri au fost create din iniţiativa unor partide politice în baza imobiliarului existent, doar prin schimbarea statutului firmei.

Toate mişcările politice şi-au creat organe de presă în baza instituţiilor media existente, reducând în acest fel primele cheltuieli la minimum.

Unii nu cumpărau nici hârtie. Ea putea fi donată de o instituţie interesată: politică sau apolitică.

Astfel, de acţiuni haotice, erau condiţionate, în primul rând, de situaţia economică instabilă, nu de un business plan concret. Avem bani edităm 2-3 numere.

S-au terminat banii - nu mai edităm.

Facem ziarul doar într-un birou, nu avem transport, nu avem calculatoare, nu avem maşini de dactilografiat, ne descurcăm cumva.

Ziarele pe atunci nu puteau fi calificate afaceri. Ele se creau în particular datorită unor interese politice sau de autoafirmare profesională ”, a precizat Viorel Cibotaru.

Printre primele câteva afaceri care au fost iniţiate în domeniul mass-media din Moldova, mai mult sau mai puţin profitabile, au fost considerate agenţiile de presă Infotag şi BASA-press.

În opinia lui Viorel Cibotaru, în 2001 nici un ziar nu putea fi calificat „afacere profitabilă”.

„Makler-ul este un ziar pur comercial. 60 la sută dintre ziare din Republica Moldova sunt finanţate, susţinute, orientate şi axate în jurul unor partide politice.

În condiţiile în care în Republica Moldova 80 la sută dintre agenţii economici au contabilităţi duble şi desfăşoară o activitate mai mult la negru, nu este firesc un ziar să aibă un profit real.

Unele ziare şi reviste au continuat chiar să ducă un mod de viaţă semi-parazitar.

E vorba de Moldova Suverană, Nezavisimaia Moldova, cât şi alte ziare departamentale.

Ele şi-au continuat activitatea, având la dispoziţie fonduri fixe din bugetul de stat şi o parte foarte mică de resurse acumulate din publicitate.

Foarte multe ziare care au avut oficii la Casa Presei s-au folosit de această posibilitate, oferind în arendă o parte din spaţiile redacţiei pentru a-şi menţine activitatea”, a specificat el.

În primii ani după proclamarea independenţei Republicii Moldova ziarele cu sediul la Casa Presei, cu excepţia celor de stat, s-au aflat în condiţii destul de jalnice.

Deficitul de resurse financiare făcea tot mai anevoioasă închirierea spaţiilor redacţionale.

În opinia lui Viorel Cibotaru, problema era de conotaţie juridică.

„Care ar fi dreptul ziaristului să privatizeze nişte încăperi? Nu există nici o logică.

Casa Presei a fost construită parţial din cotizaţiile Uniunii Jurnaliştilor din Moldova, deci nu e totalmente o proprietate de stat, dar în acelaşi timp nici nu e totalmente o proprietate a Uniunii.

Nu ştiu ce soluţie putea fi găsită. Probabil ar fi trebuit să existe un consorţiu economic, bazat pe nişte criterii de funcţionare foarte clare.

În general, majoritatea ziarelor care îşi au sediul la Casa Presei sunt nişte ziare parazitare, nu-şi pot asigura propria existenţă.

Care sunt cauzele este o altă problemă. Este cert că poporul nu are bani pentru ziare. Nu vreau să ofensez pe nimeni, dar părerea mea este că ele parazitează”, a menţionat el.

Renunţând la sistemul sovietic extrem de centralizat de gestionare a presei, reprezentanţii mass-media au acceptat trecerea la economia de piaţă, care din păcate a scos la iveală

nenumărate probleme şi lacune.

În perioadă de după dizolvarea Uniunii Sovietice şi mai ales după proclamarea independenţei Republicii Moldova la 27 august 1991 dezvoltarea unei activităţii private de afaceri în presă practic a fost imposibilă.

Cu toate că în 1991 a fost adoptată legea „Cu privire la privatizare” lipsa cunoştinţelor în domeniul managerial a împiedicat ziariştii să-şi dirijeze activitatea.

Mulţi au încercat sa editeze ziare.

Foarte puţini, însă, au reuşit să creeze o afacere în presă.

Există un adevăr trist: ziariştii din Moldova de multe ori au acceptat sprijin financiar din partea oamenilor de afaceri, organizaţii şi politicieni implicându-se în schimb în vre-un joc al acestora.

În asemenea condiţii multe ziarele au traversat situaţii destul de instabile şi incomode.

De obicei, orice suport material nu era de durată.

Fără bani şi subvenţii din partea statului nu putea-i merge prea departe.

De ce totuşi presa nu reuşea să atragă publicitatea?

„Publicitatea exista şi în anii sovietic, dar pe atunci ea nu avea un caracter comercial şi nu era calculată drept un venit al redacţiei”, îşi amintea Viorel Cibotaru.

„Astăzi piaţa noastră de publicitate este departe de a putea fi numită perfectă.

În comparaţie cu piaţa publicitară din alte state ea este foarte defectuoasă.

Dezvoltarea publicităţii depinde de dezvoltarea economică a mass-media.

Majoritatea celor care doresc să investească în Moldova sunt interesaţi doar în exploatarea resurselor de muncă.

Ei nu au nevoie de dezvoltarea pieţii noastre.

Investesc pentru a produce şi a exporta pe pieţele lor.

Nu au, deci, nevoie nici de publicitate locală. Printre companiile care investesc căci au nevoie de piaţa noastră şi respectiv de publicitate sunt Voxtel, Moldcel, Coca Cola, McDonald’s”, a mai adăugat el.

Pe parcursul primilor 10 ani de independenţă a Republicii Moldova un obstacol colosal în devenirea ziarelor afaceri a constituit-o difuzarea care a continuat să fie un monopol al statului. Nu au existat alte alternative.

În comunitatea jurnalistică serviciile de difuzare şi calitatea lor întotdeauna au constituit un motiv pentru conflicte.

„Poşta Moldovei fixa tarifele pentru abonare.

De asemenea, punea condiţii cât de mare să fie tirajul pentru a accepta difuzarea unei publicaţii periodice.

De obicei, ediţiile cu tiraje mici nu erau acceptate.

Un rol important îl juca şi popularitatea ziarelor.

Poşta Moldovei putea să refuze difuzarea, dacă vre-un ziar nu se cumpăra bine.

Ziariştii susţin că nu este exclus acesta să se fi făcut în mod intenţionat.

Ştiu câţiva oameni de afaceri care au încercat să schiţeze un business plan pentru crearea unui sistem alternativ de difuzare a presei.

În cele din urmă, persoanele respective s-au dezis de ideile lor iniţiale, pentru că nu au găsit o modalitate, pentru recuperarea într-un termen scurt a investiţiilor, precum şi pentru că profitul nu putea fi asigurat de un număr stabil de contracte”, a menţionat Viorel Cibotaru.


Cu toate dificultăţile tranziţiei jurnaliştii în acea perioadă au avut o libertate de expresie excepţională.

În consecinţă ziarele şi-au valorificat atât imaginea lor exterioară cât şi conţinutul. Potrivit lui Viorel Cibotaru, acea perioadă a avut farmecul ei pentru că în presă s-au spus lucruri care de mult timp au fost tăinuite ori interzise.

Libertatea de expresie depindea doar de libertatea de autocenzură.

„Pentru mine acum este mai greu să spun ceva, pentru că am un alt grad de responsabilitate.

E o chestie de educaţie, de cultură, care nu te părăseşte niciodată, nici dacă societatea este totalitară, nici dacă e democratică.

Într-o societate totul este interdependent precum dezvoltarea economică depinde de cea politică. Fără de un anumit grad de dezvoltare a instituţiilor politice cât şi a potenţialului economic nu poate fi vorba nici de asigurarea socială, medicală, învăţământ, cultură.

Criza permanentă din domeniul politic nu ne permite să ne formulam cert interesele naţionale. Suntem o ţară divizată.

Suntem o ţară în care există un conflict. Conform barometrului public realizat de Institutul de Politici Publice, 80 la sută din populaţia ţării consideră că mergem pe o cale greşită.

Starea lucrurilor este din cale afară de grea. Situaţia economică este deplorabilă, indiferent de faptul cum se promovează reforme”, a spus Viorel Cibotaru, referindu-se la rezultatele unei cercetări desfăşurate de Institutul de Politici Publice în cadrul căruia în 2001 îndeplinea funcţia de director de programe.

„Şi dacă am nimerit într-un cerc vicios?”, l-am întrebat. Cu un zâmbet trist, de parcă încercând să vadă lucrurile nu chiar atât de tragic, Viorel Cibotaru mi-a răspuns: „Asta-i altceva. It’s another question. It’s a long, long story”.

De la distanţa de peste 2500 km vocea lui Viorel Cibotaru se aude destul de desluşit prin skype, mijlocul prin care am convenit să discutăm aceeaşi temă peste 7 ani.

Viorel Cibotaru consideră că în comparaţie cu primii ani de independenţă, de la 2001 încoace, multe lucruri s-au schimbat radical.

Mai întâi de toate nu mai avem acel număr impunător de procese intentate reprezentanţilor mass-media pe motivul defăimării publice.

„Atât politicienii, exponenţii administraţiei publice cât şi mass-media, mai puţin lumea din mediul de afaceri, au adoptat un nou comportament, adecvat cadrului legislativ”, a menţionat Viorel Cibotaru.

În opinia lui, mecanismul precedent de intimidare a presei prin intentarea unor procese de judecată nu mai este pe agenda politică.

„Astăzi poţi să critici orice funcţionar public şi în cel mai divers mod, doar cu condiţia să nu încalci prevederile legii”.

Cu toate că legislaţia Republicii Moldova a fost ajustată la practica internaţională, în ţară se mai poartă discuţii asupra unor aspecte aparte.

De exemplu, în ultimul timp contradictorie a devenit problema accesului la informaţie.

„Pe de o parte legislaţia a avansat mult.

Este de apreciat ceea ce face Vasile Spinei şi alte organizaţii în acest sens.

Am adoptat printre primele ţări din spaţiul est european legea cu privire la accesul la informaţie, care este considerată foarte bună.

Astăzi avem un nomenclator de 10 ori mai mic, adaptat la condiţiile, noţiunile şi viziunile în general acceptate în spaţiul european: ce înseamnă secretul de stat, care ar trebui să fie limitările, care ar trebui să fie procedurile de furnizare a informaţii care pot cădea sub incidenţa. Am învăţat foarte multe lucruri”, a spus Viorel Cibotaru.

Preşedintele ţării a cerut recent să fie urgentată reexaminarea legii cu privire la secretul de stat.

Problema constă în faptul că legea cu privire la secretul de stat este una deschisă şi conţine în special norme generale, iar nomenclatorul se elaborează de guvern şi este cu caracter secret.

Atunci când jurnalistul nu poate avea acces la nomenclatorul secretelor de stat, care este un document secret, poate cu uşurinţă fără cunoştinţă de cauză să încalce acest nomenclator.

În opinia lui Viorel Cibotaru problema rămâne contradictorie pentru că în Moldova practicile rămân deocamdată restrictive.

În unele domenii funcţionarii publici îşi expun opiniile aplicând o autocenzură severă.

„La acesta conduce stilul autoritar al actualei guvernări în care preşedintele Voronin este o autoritate absolută.

Anume din acest motiv schimbările legislative pozitive nu pot fi percepute nici de jurnalişti, nici de public, nici de alţi beneficiari ai acestui proces.

Avem o legislaţie aproape perfectă, dar ne temem, inclusiv atunci când mergem să solicităm informaţii la parlament ori la guvern, ori la reprezentanţii societăţii civile.

De multe ori atunci când pui o întrebare simplă interlocutorul, care este obligat prin lege să-ţi răspundă, preferă să-ţi dea doar un răspuns foarte formal.

Guvernul vrea să coopereze, jurnaliştii vor, societatea civilă vrea, procedurile sunt, dar spiritul nu este. Sistemul se teme. Buchea legii e pusă la punct, dar spiritul nu există”, a menţionat Viorel Cibotaru.

Greutăţile prin care au avut de trecut reprezentanţii presei din Moldova au lăsat o povară enormă pe umerii lor.

Ce totuşi le-a scăpat ziariştilor în primii ani de independenţă?

Ce ar mai fi putut face ei pentru ca schimbările din activitatea lor să aibă consecinţe mai puţin dureroase?

Viorel Cibotaru crede că jurnaliştii au pierdut lamentabil bătălia în acea perioadă.

„Dacă vorbim de independenţa presei vizavi de privilegiul de a critica guvernarea, atunci cu excepţia unor cazuri aparte presa este totalmente înregimentată politic.

Avem exemple de promovare a independenţei pentru sine, dar în esenţă nu avem exemple concludente de ziare, reviste, posturi de televiziune, care într-adevăr să fie independente şi imparţiale aşa cum le-am dori noi într-o variantă ideală”, susţine Viorel Cibotaru.

Observ pe ecranul calculatorului cum pe faţă interlocutorului meu se strecoară o nelinişte.

Zice că „unii s-au autoadaptat cu mai multă jovialitate alţii cu mai puţină, unii mai atent alţii mai puţin atent.

În esenţă nu putem vorbi despre existenţa unei prese cu adevărat independente, capabile să califice acţiunile puterii nu doar negativ ori pozitiv, dar imparţial.

Toţi s-au înregimentat”.

Şi totuşi soluţia existenţei presei rămâne cunoscută de mai mult timp.

Altceva e că în ţară nu există condiţii potrivite pentru aceasta.

„Piaţa mass-media este una îngustă, care continuă să fie semiclandestină”, încearcă să explice Viorel Cibotaru şi adaugă în continuare:

„Mă refer la piaţa de publicitate situaţia reală a căreia n-o cunoaştem, nu cunoaştem sumele exacte care circulă, nu cunoaştem procedurile care se aplică realmente, nu cunoaştem toţi actorii. De fapt, zona publicitară continuă să fie una foarte opacă”.

Potrivit interlocutorului meu, tendinţele unor persoane sau instituţii private de a crea un pol al mass-media private, libere au eşuat. Exemple strălucite pot fi numărate pe degete.

De exemplu, Radio Sănătatea de la Edineţ s-a dezvoltat şi s-a afirmat foarte repede.

Referitor la situaţia afilierii politice Viorel Cibotaru consideră că „daca ceea ce faci nu se referă nemijlocit la sfera politică, ori nu poate fi folosit în lupta politică, ai toate şanse să te dezvolţi.

Cum ai intrat în jocul politic, indiferent de intenţii, imediat eşti împins spre înregimentare”.

Mă strădui să nu scap prilejul care mi s-a oferit pentru a-l întreba pe Viorel Cibotaru despre relaţia dintre presă şi guvern în momentul în care în Moldova avem un nou prim-ministru.

În ce măsura guvernele Druc, Muravschi, Sangheli, iar mai apoi Ciubuc, Sturza, Braghiş, Tarlev au reuşit să gestioneze activitatea presei? Va reuşi oare Greceanii să-o facă mai efectiv?

Viorel Cibotaru găseşte şi pentru această întrebare un răspuns.

Îmi mărturiseşte că nu vrea să vorbească de primele guverne.

Motivează că pe atunci lucrurile de abia erau la început de cale. În opinia lui în orice stat democratic din spaţiul european funcţionează sistemul, indiferent de faptul cine este primul-ministru.

„Poţi să spui că un prim-ministru a avut mai multă carismă, dar activitatea departamentului relaţii cu publicul funcţionează în dependenţă de sistem.

La Sangheli sistemul deja funcţiona. Era unul relativ eficient în dependenţă de situaţia acelei perioade.

Ciubuc a fost destul de departe de presă.

El n-a prea făcut declaraţii publice.

u ţin minte să favorizeze mai mult relaţiile cu presa.

Cel mai vizibil a fost guvernul lui Sturza care l-a avut purtător de cuvânt pe Nicolae Chirtoacă, o persoană cu capacităţi comunicaţionale excepţionale.

Exista o deschidere totală faţă de mass-media.

Chiar poate au fost şi conflicte dar Chirtoacă vorbea mai mult şi mai bine decât prim-ministrul.

Referitor la politicile pe care pe promova guvernul organiza foarte frecvent conferinţe de presă, furniza multă informaţie.

Odată cu sosirea guvernului Braghiş lucrurile au evoluat mai mult sau mai puţin normal.

Activitatea guvernului Tarlev a marcat câteva perioade.

Prima perioadă de apărare totală.

Tarlev era atacat şi batjocorit de toată presa.

Serviciile de presă executau o funcţie de gardă a unui premier care nu putea să se exprime adecvat şi în diferite situaţii făcea tot felul de greşeli.

A doua perioadă a fost de consolidare.

Persoane cu autoritate în rândul mass-media printre care Iurie Moraru, Victoria Musteaţă, Ştefan Culea au reuşit să facă din serviciu de presă al guvernului unul mult mai eficient chiar şi pentru premier. Anume în această perioadă au fost elaborate noi strategii de comunicare.

Mass-media din Moldova a primit o invitaţie pentru colaborare.

Tot atunci s-a produs o împărţire în „ai noştri” şi „ai voştri”.

De fapt, cred că guvernul Tarlev a adus aceste tradiţii într-o albie absolut normală.

Guvernul s-a modernizat. Au fost aplicate noi tehnologii de distribuire a informaţiei prin Internet.

Greceanii are o echipă care este completamente tehnologizată.

Toţi miniştrii pot opera calculatorul.

Au toate cunoştinţele necesare pentru relaţii cu publicul.

Sunt foarte buni în acest sens Viorel Melnic, Igor Dodon, Victor Stepaniuc.

Pe cine n-ai lua sunt persoane publice cu aptitudini de cooperare cu mass-media.

În sensul acesta cred că lucrurile au avansat.

Altceva este conţinutul, sinceritatea şi spiritul.

Doamna Greceanii este cu 10 capete mai sus decât Tarlev 1.

Nu vreau s-o compar cu Tarlev de la sfârşit, care a intrat completamente în rolul de premier şi era absolut liber şi degajat cu presa şi cu societatea civilă.

Cred că Greceanii începe de la un alt nivel şi ea are toate capacităţile necesare pentru a colabora cu presa”, a spus Viorel Cibotaru.

Nu este o noutate că presa întotdeauna a fost manipulată de putere.

În anumite perioade au existat şi încercări concrete de a manipula opinia publică prin intermediul ei.

Potrivit lui Viorel Cibotaru, în toate campaniile electorale au existat tendinţe de a influenţa mass-media.

Ele s-au manifestat în cel mai diferit mod: prin finanţarea unor ziarelor, prin desemnarea conducătorilor lor, prin alte metode.

Situaţia este similară şi astăzi.

„Nu cred că servilitatea presei faţă de putere e mai puţin camuflată ca în primii ani de independenţă.

Chiar dimpotrivă, după unele eşecuri unele mijlace mass-media încearcă să-şi înnobileze poziţia, invocând că nu pot tăcea atunci când ţara arde, când vin monştrii când se duc eroii.

Mi se pare că asistăm la o radicalizare a opţiunilor şi opiniilor.

Mai puţină lume ar dori să se situeze în centru.

Toate sunt în alb-negru şi mai puţin curcubeu”, a specificat Viorel Cibotaru.

În cadrul discuţiei din 2001 Viorel Cibotaru menţiona rezultatele obţinute după realizarea primului Barometru de Opinie Publică în care se stabiliseră că cetăţenii Republicii Moldova au foarte putină încredere în politicieni, iar încrederea lor faţă de mass-media este aproximativ aceiaşi ca şi în biserică.

„Dintre instituţiile statului, armata şi primăria se bucură de cea mai mare încredere (38%, respectiv 33% din subiecţi declară că au multă şi foarte multă încredere în aceştea).

Alte instituţii ale statului (guvern, parlament, preşedinte, poliţie) întrunesc niveluri ale încrederii sub 25%.

Dintre instituţiile societăţii civile, biserica şi presa au înregistrat cele mai înalte scoruri de încredere (77% si, respectiv, 53%).

În sindicate au încredere 14% dintre cei intervievaţi. Referitor la personalităţile politice, balanţa încrederii este negativă (proporţia celor care nu au încredere este mai mare decât a celor care au încredere în ele).

În aceste condiţii, cele mai mari procentaje de încredere le întrunesc Vladimir Voronin (36%), Dumitru Braghis (30%), Serafim Urecheanu (24%), Mircea Snegur (16%) şsi Ion Sturza (15%). Atitudinea faţă de partidele politice este preponderent nefavorabilă.

Astfel, la întrebarea „Care dintre partidele sau formaţiunile politice din ţară este în stare să contribuie astăzi la ieşirea din criză?”, 32% din persoanele intervievate au răspuns „nici unul” iar 31% „nu ştiu”, se menţiona în Barometrul de Opinie Publică de atunci.

În 2008 Viorel Cibotaru mi-a destăinuit că în scurt timp va avea rezultatele unui nou barometru de opinie publică care pentru prima oară va conţine opinii referitoare la ideologii.

Referitor la presă părerea lui Viorel Cibotaru este că în ultimii 7 ani au apărut ziare interesante.

Ziariştii au făcut încercări de autoafirmare.

Şi totuşi mai există şi ziare care sunt virtuale şi nu reflectă deloc realitatea.

Mai sunt ziare care duc o viaţă parazitara atunci când monopoliştii le oferea o şansă pentru existenţă. În comparaţie cu anii precedenţi gradul de cenzură lăuntrica pe care îl au astăzi jurnaliştii a devenit mai dur, apreciază Viorel Cibotaru.

Părerea lui e că uneori ziariştii pur şi simplu îşi schimbă valorile şi principiile de activitate, cât n-ar fi ei de capabili pentru ca să corespundă rigorilor muncii lor.

„Unii studenţi foarte buni îşi pierd absolut individualitatea într-un an-doi. Scriu sub influenţa boşilor”.

Care este totuşi situaţia actuală a mass-media din Moldova?

Oare presa merge pe o cale corectă de dezvoltare?

Viorel Cibotaru consideră că astăzi principiul de funcţionare a mass-media este doi paşi înainte şi unul înapoi.

„Orice activitate după doi paşi fermi înainte este stopată.

Şi asta nu doar din cauza comuniştilor. Din păcate avem înrădăcinate foarte multe deprinderi moştenite de la regimul precedent.

Regrese, degradare, comportamente neadecvate există şi în zona democraţilor.

Să fii în opoziţie nu înseamnă numaidecât să fii democrat. Să fii la guvernare nu înseamnă numaidecât să fii comunist.

Trebuie să existe o flexibilitate şi un curaj de a vedea lucrurile aşa cum sunt, pentru a încuraja oamenii să facă lucruri bune, inclusiv să aibă şi curajul de a critica”.